Într-un editorial din Ziua literară (nr. 40, 10 februarie 2003), sub titlul „O nouă generaţie literară”, am enunţat ideea, greu ingurgitabilă de către competitorii aflaţi în cursă, a apariţiei unei alte „generaţii de creaţie”; am recurs la sintagma aceasta, introdusă în circulaţie de Tudor Vianu, pentru a evita confuziile ce se fac, în mod curent, cînd definirea conceptului se reduce, simplificator, la criteriul vîrstei. Chiar dacă acest criteriu acţionează ca factor determinant, în sensul extern, al fraternizării biologice, totuşi afirmarea unei noi generaţii implică firesc intersectarea opozitivă – la nivelul structurilor de profunzime – a unor „cîmpuri de tensiuni semnificante”, cu răsfrîngere directă în conştiinţa receptivă imediată, printr-o omologare axiologică inevitabilă. Nu voi relua aici toate nuanţările teoretice necesare pe care le-am făcut în diverse ocazii. Revin la editorialul din Ziua literară (nr. 40) pe care-l citez în întregime:
         «De curînd, cu ocazia unei simple consemnări în ziarul Cotidianul (din 25-26 ianuarie, anul curent), preluîndu-se afirmaţia mea tranşantă de la Cenaclul Euridice din 22 ianuarie, se titra scandaloasa întrebare: „O nouă generaţie literară?” Într-adevăr, e oare oportun să vorbim astazi, cît de cît argumentat, de prezenţa tuturor indicilor necesari (epistemologici, sociologici şi estetici) care să îndreptăţească o asemenea diagnosticare?
         Acum cinci ani, în introducerea la antologia Poezia română actuală (vol. I-II, 1998) avansam ipoteza de lucru că generaţia lui Nichita Stănescu - în cadrul căreia se manifestă, într-o rivalitate emulativă, mai multe promoţii - şi-a epuizat resursele creative pe parcursul unei perioade de circa 33 de ani, reperabile cronologic între 1966-1999. După toate probabilităţile şi luîndu-ne suficiente precauţii „teoretice”, îndrăznim să postulăm că autorii, ce debutează în volum în preajma anului 2000, ar putea să configureze un alt cîmp de tensiuni semiotice, capabil să genereze nucleul programatic în jurul căruia să polarizeze o nouă generaţie de creaţie care să corespundă noului orizont de aşteptare. Trebuie să recunosc că am lansat această idee provocatoare, pe care o anticipasem deja în alte intervenţii, pentru a da o „justificare istorică” polemicii intergeneraţionale ce s-a iscat în cenaclu, pe 22 ianuarie, între poetul Florin laru (fost lider al optzeciştilor) şi foarte acutul Adrian Urmanov, un posibil lider al celor din urmă autori care au citit în cenaclu, laureat al premiului de debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 2001. Înainte de Adrian Urmanov, tinerii care au luat cuvîntul în aceeaşi şedinţă şi-au exprimat clar, cu nuanţările de rigoare, reţinerea şi „dezaprobarea” faţă de inactualitatea şi inautenticitatea unui anumit tip de discurs, ilustrat de textele lui Florin Iaru. Anterior, cînd au citit şi alti optzecişti (Traian T. Coşovei, Gheorghe Iova, Ioan Flora, George Vulturescu, Bogdan Ghiu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu), aceiaşi tineri au fost extrem de circumspecţi în atitudinea lor receptivă. Singurul poet pe care l-au receptat oarecum favorabil a fost Angela Marinescu care nu este optzecistă şi care, în schimb, a stîrnit un atac demolator din partea lui Traian T. Coşovei. Vasăzică optzeciştii o neagă pe Angela Marinescu, iar aceştia, la rîndul lor, sunt contestaţi aproape în bloc de Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu, Mitoş Micleuşanu, Marius lanuş, Ionuţ Chiva, Ioana Băeţica şi alţii. Vreau să atrag atenţia că aici nu situez discuţia în planul axiologic, ci semnalez şi constat doar mutaţiile esenţiale ce s-au petrecut în ceea ce priveşte orizontul de aşteptare. După cum se observă, în receptarea textului literar funcţionează acum alte motivări exterioare/interioare ce induc ideea că s-au modificat criteriile de evaluare ale autenticităţii; în mod paradoxal, textualismul, ce promovase novator autendcitetea scriiturii în discursul optzeciştilor, nu mai corespunde deloc sensibilităţii receptive douămiiste.
         Schimbarea radicală a orizontului de aşteptare - în comunicarea intergeneraţională - mi se pare un argument definitoriu pentru a putea vorbi de o altă generaţie literară. Deocamdată, atît.»
         Pentru ca să avem o perspectivă cît mai exactă asupra discuţiilor succesive, mi s-a părut oportună cunoaşterea in extenso a textului care le-a declanşat. Din cîte sunt informat, pînă în prezent, au apărut şase intervenţii polemice (patru în Ziua literară, una în Luceafărul şi una în Viaţa românească) aparţinînd unor autori din promoţii diferite (Angela Marinescu, Ştefania Plopeanu, Octavian Soviany, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Gîrbea şi Elena Vlădăreanu). Le vom consemna în ordinea publicării.
         Cel care a intervenit primul în discuţie a fost nouăzecistul Horia Gârbea sub titlul persiflant „La răsăritu-i falnic...” (Ziua literară, nr. 42, 24 februarie 2003). Acesta recunoaşte rolul esenţial al cenaclului Euridice în susţinerea şi promovarea noii generaţii căreia îi contestă, însă, legitimitatea estetică întrucît, conform teoretizărilor mai vechi ale criticului Laurenţiu Ulici, manifestarea unei generaţii noi este semnalată deja odată cu apariţia nouăzeciştilor: el insinuează că „pretinsa fractură” a ultimilor veniţi „dezvăluie afinităţi şi filiaţii cu textele unor Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Mihăil Gălăţanu”. Numărîndu-se el însuşi printre liderii nouăzecismului, nu este cazul să explicăm de ce Horia Gârbea reproşează „agresivitatea juvenilă” şi absenţa unor „programe estetice şi a teoreticienilor iviţi chiar din rîndurile lor”, carenţă ce li se reproşase şi nouăzeciştilor de către optzecişti.
         A urmat o intervenţie sofisticată şi perversă a şaizecistei Angela Marinescu („Scrisoare deschisă domnului Mincu”, în Ziua literară, nr. 43, 3 martie 2003) care neagă vehement orice substanţă a douămiiştilor, reducîndu-i la o „linie estetizantă, minimalistă, livrescă şi ludică” ce ar ilustra faptul că aceştia „sunt atît de tociţi din punc de vedere afectiv încît nu mai simt decît atunci cînd le sunt răsucite simţurile, cînd intervine perversiunea, inversiunea şi o hemipareză a unei revolte post... decembriste”.
         Doamnei Angela Marinescu îi va răspunde optzecistul Octavian Soviany, („Promoţia 2000 faţă cu reacţiunea”, Ziua literară, nr. 45, 17 martie 2003) care aprobă statutul de nouă generaţie şi descoperă elemente diferenţiatoare, de natură experimentalistă, în poeticitatea douămiiştilor, mai avansată decît aceea a antecesorilor: „Căci la tinerii poeţi nu e vorba propriu-zis de o «tocire» a simţurilor/sensibilităţii (cum crede doamna Angela Marinescu) ci de o fobie de răceala lumii şi a textului, miza poetizării fiind pentru ei (aşa cum o atestă, să zicem ultimile poeme ale lui Urmanov şi Peniuc) poemul cald, animalul textual în care vibrează tensiunile calorice ale vitalului.”
         După Horia Gîrbea, şaptezecista Ştefania Plopeanu („În problema generaţiei”, Ziua literară, nr. 49, 14 aprilie 2003) repune discuţia pe făgaşul teoretic, susţinînd că deşi douămiiştii nu posedă „acoperirea” reală a unei „conştiinţe de sine” (în sens generaţional), se pot decela totuşi „simptomele” coagulării unei alte generaţii care ar consta, printre altele, în „exaltarea funcţiei conative a limbajului poetic”, prin substituirea „mesajului propriu-zis” cu „nevoia de comunicare” în sine. Aceasta pare doar să anunţe, deocamdată incert, o schimbare de coduri căreia îi datorăm atenţie.
         În sfîrşit, într-un text dorit manifest, douămiista Elena Vlădăreanu («Ia-ţi tîrfa şi pleacă» sau cîteva cuvinte despre ostilitate”, Luceafărul, nr. 9, 12 martie 2003) se erijează în purtătoarea de cuvînt a generaţiei sale, încercînd să dea o explicaţie polemică „ostilităţii” cu care sunt întîmpinaţi douămiiştii. Ca şi poeţii din promoţia anterioară, ea se raportează opozitiv faţă de optzeciştii lipsiţi de autenticitate („optzeciştii s-au oprit la un spaţiu călduţ, confortabil, al textului... Nu e vina nimănui dacă astăzi ei nu ne mai spun mare lucru, nu ne mai conving. Dacă noi aducem ceva nou, aducem şi aici. Lumea pe care o construim nu mai are foşnetul universului lor de carton”). Autoarea Fisurilor afirmă că, prin contrast, „literatura lor (a douămiiştilor) se naşte la limita dintre comercial, existenţial, mediatic”, şi că „scrisul (lor) e autentic, e plin de viaţă, e o mărturie a fiinţei de carne (care suferă, e plină de păcate, de remuşcări, sau bucurie) a celui care scrie. În text îl vezi pe autor zvîrcolindu-se, şi aşa ajunge la tine”. În lipsa altor „teoretizări” mai sofisticate (cum ar fi procedat Angela Marinescu), putem să ne mulţumim şi cu simplitatea acestor enunţuri.
         Incitat de discuţiile ce s-au derulat (în cadrul cenaclului Euridice şi în presa literară), poetul Liviu Ioan Stoiciu dedică o parte din ultimul număr al Vieţii româneşti (nr. 3-4/2003) „poeziei tinere”, publicînd poeme de Domnica Drumea, Teodor Dună, Zvera Ion, Claudiu Komartin, Cezar Nicolescu, Andrei Peniuc, Răzvan Ţupa, Adrian Urmanov, Constantin Vică, Elena Vlădăreanu, Mircea Ţuglea, Alexandru şi Mihai Vakulovski. În introducerea la acest grupaj (sub titlul „Poezia română de azi, minoră?”), optzecistul Liviu Ioan Stoiciu îşi exprimă reticenţele multiple faţă de aceşti poeţi pentru care „contează doar adevărul simţurilor, cel mai adesea minor, vulgar, obscen (dar care atrage atenţia şi te răscoleşte visceral), stupid”, scriind „o poezie a tuturor precarităţilor, demoralizării, scepticismului şi cinismului, resemnării şi mediocrităţii”, şi „lăsînd îndeosebi perfecta senzaţie de duplicat, de refolosire de stiluri inadecvate”. După părerea mea, etichetarea in corpore, atît de tranşantă, drept „minoră”, a acestei poezii, nu o consider ca fiind cu totul justificată este nevoie de destulă răbdare şi aşteptare şi de activarea suplă a altor criterii, mult mai complexe, pentru o evaluare corectă. Ne propunem să revenim.
         Deocamdată, fără alte comentarii, nu voi adăuga decît că, aşa cum s-a putut observa, eforturile cenaclului Euridice s-au îndreptat către afirmarea şi impunerea celor mai tineri autori, debutanţi sau începători. Aici se înscriu şi dezbaterile despre ideea de generaţie pe care le publicăm acum într-o formă extinsă, însoţite de o antologie de texte ale majorităţii celor care au citit în cenaclu. Asumîndu-mi toate riscurile ce decurg din lansarea ipotezei provocatoare, eu am deplină încredere în destinul acestei noi generaţii, sperînd să nu fi omologat şi susţinut o generaţie lejeristă, care să fie numită mai tîrziu în istoria literară generaţia pitică.