Mama se teme de singurătate. Mă priveşte neputincioasă - nici măcar telenovelele n-o fac să se simtă mai bine. Se uită la mine ca o viţeluşă spăimoasă. N-ai de ce, o încurajez eu, în timp ce singurătatea smulge o halcă din ea. Ţie nu ţi-e teamă, mă întreabă ea cu buzele însîngerate? Nu, îi răspund. Minţeam desigur şi mama m-a plesnit cu un scaiete. Şi era atît de violet, încît brusc s-a lăsat înserarea.
        
         Deseori, bucătăria mea se transformă într-un teatru al cruzimii. Aici trebuie să despic puii, să tai capetele de peşte şi să înlătur organele rămase încă pe pereţii osoşi. Totul în mine se strînge şi se chirceşte, dar mîinile scociorăsc în continuare, conştiincioase şi puţin absente, pînă cînd încetează să mai fie ale mele.
        
         Am să vin la tine, bunico. O să fie vară şi tu o să pui hîrtie de muşte pe tocul de sus al uşii. În timp ce muştele se vor aduna ciorchine pe fîşiile lipicioase, am să-mi pun capul în poala ta, iar tu o să-mi spui ce şuşoteai cu Spoicăldări. Rochia ta o să miroasă a săpun de casă şi mîinile îţi vor fi aspre. Vei începe prin a mă certa c-am uitat. Totul va avea transparenţa unui pahar cu apă, dar atunci mă voi afla mai aproape de moarte.
        
         Curtea plină de pui negri, părînd încă şi mai negri în zorii zilei, răsuna de piuituri. Ieşind în verandă, Maria ştiu că destinul ei, la fel de tocit ca şi propriul nume, se rotise în aer în dimineaţa aceea şi căzuse chiar în mijlocul puzderiei de pui.
        
         E prea tîrziu să te deprinzi cu gustul florilor de salcîm, dar faci din ele gogoşele să le întinzi trecătorilor, să le stîrneşti curiozitatea, să mai schimbi cîteva vorbe. Şi nu poţi să nu ştii că e numai un truc, aşa cum sînt nenumăratele cafele pe care le bei începînd de la cinci dimineaţa pînă seara tîrziu, aşa cum sînt şi jerbele de geranium pe care le cultivi, de parcă incandescenţa lor te-ar putea ajuta cu ceva.
        
         Abia acum, la bătrîneţe, după ce ani de zile se încăpăţînase să lupte împotriva prafului, măturînd, ştergînd, lustruind fără încetare, abia acum cînd stătea paralizată în căruciorul de piele cumpărat de nepotul său, teama de singurătate şi plictiseală se scurse din trupul ei ca o apă mîloasă, pînă rămase numai ziua senină şi verde.
        
         Această tristeţe nu este a mea. E a bătrînilor care nu mai pot urca scările, a copilului care nu poate vorbi, a bărbatului furios de propria-i neputinţă, a acestei primăveri tîmpe ce se hrăneşte cu morţii mei, a femeii care nu-şi mai poate seduce bărbatul, a zilelor ce nu reuşesc să rămînă, a fetei devorate de lumina nordului. Această tristeţe nu este a mea şi cu toate astea nu pot să scap de ea.
        
         Bunicul ne povestea cum zăcuse trei zile în burta unui cal, luptîndu-se, din burta calului dăruit de străbunicul, cu frigul, cu foamea, cu rănile, dar mai ales cu duhoarea, pînă l-a scos de acolo o rusoaică miloasă. Ana l-a făcut bine, chiar dacă rotula nu i s-a mai închegat niciodată. În zilele de iarnă, cînd nu avea nimic de făcut, bunicul părea cu totul absent. Se gîndea oare la Ana, la dragostea ei de femeie încercată sau numai la ceea ce pătimise pe front? Greu de spus. De altfel, bunica nu-l iscodea niciodată. Se întîmplase înainte de a se căsători, cînd bunicul avea numai 19 ani. Poate îi era chiar recunoscătoare femeii îndepărtate, la fel de muncită ca şi ea, pentru că-i salvase bărbatul.
         Povestea asta însă mă făcea să mă gîndesc întruna că, de fapt, noi toţi, tata, mătuşa, eu şi Mary, verii noştri, ne născusem din burta acelui cal în pustietatea albă.
        
         Acum ştiu, eu m-am născut din burta calului şi nu din pîntecul plin de vergeturi al mamei, asta era numai o păcăleală, pe care toţi o luau însă de bună. Eu m-am născut pe cîmpia întinsă, într-o zi cumplit de geroasă. Şi mai ştiu că niciodată nu voi scăpa de burta aceea, că ea nu dispăruse, nici nu putrezise. Trupul bunicului meu, înghesuit acolo, îi dăduse viaţă, o eliberase. Şi aşa cum a venit după bunicul, va veni şi după mine, se va căsca hulpavă şi mă va acoperi cu pliurile ei roz şi negre. Va sorbi aerul din jurul meu, lăsîndu-mă fără suflare.
        
         Oamenii burtoşi m-au înspăimîntat dintotdeauna: nu poţi să ştii niciodată ce este înăuntrul lor. Îşi ţin mîinile deasupra pîntecului, ca nişte cercuri protectoare, păstrătoare de secrete, mai ales atunci cînd dorm (ca baba Vîrban, al cărei pîntec împungea mereu rochia, ca şi cînd şi-ar fi purtat încă fătul care întîrzia să se nască).
         Nea Gheată era singurul burtos care nu mă îngrozea, dar el nu era cu adevărat burtos, acolo îşi ascundea doar rezervele de bere. Era prieten bun cu bunicul, mergeau împreună în provincie să-şi vîndă marfa şi făceau schimb de sămînţă de roşii (soiul cel mai bun, de la rudele din Bulgaria). Şi mai avea nea Gheată un fel de a pătrunde lucrurile care mă minuna. Unii ar fi spus că era beţivan şi cam prostovan, dar eu nu credeam asta şi mă bucuram cînd îl vedeam sosind cu bicicleta.
        
         În burta bunicului s-a ascuns într-o toamnă moartea. A crescut ca un ciorchine lîngă ficatul său şi medicii abia l-au salvat. I-a rămas o cicatrice mare, oblică, pe care vara bunicul o purta ca o bandulieră sau ca o panglică onorifică, deşi nu era decît rînjetul morţii.
        
         Ah, burţile în care stăm închişi, în care ne închidem singuri, burţile din care muşcăm şi cele care ne devoră. Burţile care devin tobă, dar al cărei cîntec nu-l ascultăm niciodată. Burţile goale şi cele pline, cele nedorite şi cele iubite. Burţile transpirate, lipite în împreunare, burţile fără de care nu sîntem, burţile în care totul coboară. Burţile lăsate de Dumnezeu, burticile, burtoaiele, burdihanele, borţoaiele. Ah, să sfîşie cineva toate aceste burţi!
        
         Mirosea de departe a băutură, aşa că textul ei cu paralizia cădea cumva în gol. Oamenii întorceau capul, se strîmbau şi treceau mai departe, cum de fapt eram şi eu tentată. Bătrîna stătea pe ciment, neputincioasă, răsturnată. Prin capotul jerpelit, cu nasturi lipsă, i se vedea un petic alb din burtă. Aricioaica. Era aricioaica pîndită de dinţii furcii, aricioaica ce-ţi iese în cale şi-ţi strică tot cheful. Semăna îngrozitor cu aricioaicele pe care le găseam primăvara în cărare, cu burta în sus. Urmele furcii împlîntate în locul neted, pufos ca guşa de bebeluş, pline de furnici îmi dădeau vertijuri. Săpam atunci o groapă şi le tîram rînd pe rînd acolo. Habar n-am dacă pentru liniştea lor sau numai pentru a mea. Acum stăteam lîngă bătrîna cerşetoare, la fel de neputincioasă ca şi ea. I-am întins banii. Ştiam că o să-şi cumpere de băut şi totuşi am lăsat banii să cadă în mîna întinsă.
        
         Tusea vecinului din apartamentul de sus mă trezeşte la miezul nopţii. O tuse tabagică de bărbat singur. Vibrează, străbate pereţii şi mă loveşte în plex, mai puternic decît sunetul vestitei Viori Roşii.
        
         Pune-ţi palma pe fruntea mea şi rosteşte-mi numele, ca să pot trece cu bine şi această zi!
        
         Degeaba. E iarăşi beznă şi iarăşi nu pot respira. Şi hruba asta înţesată de amintiri nu-i decît o altă burtă din care trebuie să scap. Încerc să sfîşii aceste membrane extrem de rezistente, din fibră de sticlă, din care se construiesc mai nou podurile, ca să rămîn numai cu tine într-un prezent permanent, fără amintiri, fără biografie, complet goală, ca o zi de vară fierbinte.
         Dar nu se poate, ştii bine.
        
         Dincolo de geamul brutăriei, doi amărîţi clătinîndu-se, ea cu un buchet de ochiul boului ca punct de sprijin. Rîsul vînzătoarelor traversează geamul, dîndu-i de-a rostogolul, purtîndu-i departe. Chipurile lor desperecheate, mutilate. Ce doriţi?
        
         Am văzut-o luptîndu-se cu burta unui viţel, pe care încerca s-o întindă pe sîrmă, la uscat. Era însă prea grea, plină de apă şi cădea peste ea, învelind-o, acoperind-o aproape cu totul (numai picioarele i se mai vedeau). Oarbă şi ameţită de povară, mama se clătina, încercînd să scape.
          Pînă să mă dezmeticesc, burta atîrna pe sîrmă, iar mama îşi aranja baticul. Mi-am amintit însă mult timp de ea aşa, copleşită de burta viţelului, în curtea pustie, sub soarele arzător, în timp ce toate celelalte amintiri s-au estompat.
        
         În ziua aceea ploioasă, cînd străzile erau inundate şi oraşul părea o Veneţie murdară, un simulacru patetic, bătrîna Paulina ieşi în stradă, tîrînd după ea teancuri de scrisori şi de cărţi şi le dădu drumul pe apă, privind îndelung cum se dizolvă cerneala, cum hîrtia se înmoaie şi devine mîzgă. Femeia îşi unse apoi trupul cu ea (poate că nu ştia ce altceva ar putea să facă). Fiinţă de teracotă, scrijelită şi totodată neînsemnată.
        
         M-am desprins de tine cum desprinzi pielea moartă de pe călcîie. Te-am abandonat ca pe un trecut mult prea geros, acolo, în curtea interioară, unde moartea pîndea printre bozii şi brusturi. Era o după-amiază toridă de vară şi aerul aproape se surpase peste noi. Mi s-a părut atunci că înţeleg ce se întîmplă, că trebuie să las lucrurile să curgă, aşa cum se cuvine din partea unei femei în toată firea. Dar la ce bun înţelepciunea asta de doi bani?
        
         Via a fost apoi culeasă fără tine. Noiembrie a năvălit cu mulţimea de ciori. Pămîntul umed, cu frunze zdrobite ţi-a umplut gura, ţi-a astupat plămînii şi inima. De-acum mirosul de struguri brumaţi nu mai poate ajunge pînă la tine.
        
         Tu nici nu ştii, mamă, cînd ai luat calea anevoioasă a furnicilor, învelită din cap pînă în picioare cu pielea asta de vită, adusă de la tăbăcăria unde ai lucrat treizeci de ani. Tot ce-ai reuşit a fost să rupi cu dinţii o ferăstruică, să poţi şi tu privi lumea. Dar lumea văzută de aici se clatină cam tare, mi-ai zis, şi nici nu simt nimic. Ce poţi simţi printr-o burtă de vită? Dacă aş întoarce-o pe dos, aş simţi aerul, vîntul, arsura soarelui, dar atunci fii sigură că aş pleca, m-aş duce să mă întind pe stîncile albe, cu piatra măcinată de ploi şi de soare. Dar astea sînt numai fanteziile unei femei învinse de teamă. Ştiu bine că nu voi mai putea părăsi pielea asta. Poate pînă la urmă n-a fost un adăpost chiar aşa de rău, doar că-mi e din ce în ce mai greu să respir.
        
         Da, frica. O port cu mine peste tot. Uite, e aici, în rînza albă, în carnea păcătoasă, cu beteşuguri. Zvîcneşte ca o memorie secretă. N-ai cum să scapi de ea. Frica de serile cînd se aud numai oasele măcinîndu-se şi filamentul becului, frica asemeni unei imense întinderi de alge. Să ţii în tine frica, s-o îngropi adînc, să n-o laşi să-ţi lunece pe sub piele!
        
         Singurătatea vine o dată cu vecina de la cinci. Din carnea puhavă şi gălbuie a femeii, din părul slinos, singurătatea coboară, se repede şi smulge limbile trecătorilor.
        
         Uite cum ne mai rotunjim cu vieţile altora, cum ne agăţăm unul de celălalt şi ne înghesuim laolaltă ca nişte arici orbi. Uite cum se macină de-a valma toate suspinele şi nenorocirile noastre. Vom sta oare vreodată singuri, numai cu soarele deasupra creştetului?
        
         Am locuit odată în Africa, pe cînd lucrurile nu erau atît de amestecate, nici lumea făcută numai din culori intermediare. Am avut privirea femeii căutînd hrana în ocean, am umblat cu tălpile goale pe pămîntul uscat şi violenţa a făcut parte din viaţa mea. Totul e să-mi amintesc.
        
         Ţiganca bătrînă se ridică dintre tingiri şi mă întîmpină. Am străbătut tot lanul de mazăre şi rapiţă şi am obosit, aşa că ochii săi migdalaţi sînt o bună odihnă. De pe pajişte, mă priveşte căpăţîna de porc cu urechile ciuntite. Mă descalţ de sandale şi mă dezbrac de rochie. O iau iar prin lanul de rapiţă. Cînd verde, cînd galben. Din galben şi verde obţii kaki, dar aici nu-i loc de amestec. Spoicăldări îmi dă apoi o ureche frumos rumenită. În timp ce molfăim amîndouă, eu cu dinţii mei puternici, ea cu cioturile ei aproape negre, lumea se echilibrează.
        
         Am mers mai departe, căci părea să fie nerăbdătoare. Înainta mai repede decît mine, cu burta aceea flască atîrnîndu-i pe umeri, ca o pelerină, din care rupeau cîinii şi ciuguleau păsările (şi părea să fie întotdeauna de ajuns).Treceam pe tărîmuri de crizanteme, printre bocete curmate prea repede. Îi luasem urma, dar de departe, destul de departe pentru ca degetele tale alunecînd pe spatele meu să dea sens acestei lumini de octombrie.
        
         Ce vor toate aceste femei de la mine, cu burţile lor de cangur abia mascate de şorţurile înflorate, cu părul lor îmbibat de mirosuri jilave, de ce mă cheamă să vin alături de ele, ademenindu-mă cu vieţile lor schiloade şi de ce poveştile lor se lipesc de mine ca uleiul încins, cînd eu nu vreau decît să-mi dea pace, să-mi văd de drum?
        
         Iarnă ceţoasă prin care oamenii trec fără zgomot, tîrîţi de roţi enorme de foc. Mierlele ţopăie în zăpada acoperită de mucuri. Voi deveni cîndva nepăsătoare ca şi ele. Aceasta e poate singura bunăvestire.
        
         Sting lumina şi mă întind pe pat. În întuneric, un pahar cu apă minerală.