Întâmpinată cu rezerve, de către adepţii unui establishment de speţă „apocaliptică” (termenul e al lui Umberto Eco, din faimoasa sa carte Apocalittici e integrati!), cu iritare de către aceia pentru care literatura nu reprezintă mai mult decât „gustul” imund al unei decoraţii interioare cu tablouri cumpărate ad hoc din anticariate fără licenţă, discuţia, lansată recent în paginile suplimentului Ziua literară, în jurul ivirii unei noi generaţii literare nu pare, cel puţin pentru moment, a depâşi limitele unei dezbateri circumstanţiale. Iniţiatorii, tinerii şi mai puţin tinerii creatori exultând în literatură imediat după anul de graţie 2000, n-au facut, în opinia noastră, decât să se interogheze, public, asupra iminenţei unei mutaţii estetice sub imperiul provocărilor, pe cât de evidente pe atât de substanţiale, survenite în orizontul literaturii. Şi nu numai. Ne abţinem, pentru moment, să legăm aceste provocări de impactul lor (de altfel decisiv şi declanşator de consecinţe departe de a putea fi anticipate la dimensiunea lor reală); ele, consecinţele, desigur, nu pot fi în nici un caz sustrase dezbaterii, câtă vreme, la noi, ca şi aiurea, structurile onto-grafice ale literaturii le-au primit impulsurile şi le-au şi dat curs, avansând deja spre ipoteze scripturale noi; vom evita, în acelaşi timp, atât cât va fi posibil, şi conotaţiile de tip hyper-textual care, oricât de promiţătoare şi aproape urgente în contextul discuţiei, revendică un altă structură de discurs, care rămâne, în planul literaturii, încă de făcut. Toate aceste avertismente prezumţioase nu pot însă, sub nici o formă, ignora conivenţa, esenţială, pe cât se pare, a unei discuţii despre o (posibilă) „nouă” generaţie („nouă” literatură?) cu sistemul comunicaţional, în varianta sa de multimedialitate, spre a uza termenul cel mai consacrat la ora actuală.
         Prin urmare, în chip de ipoteză de lucru, discuţia s-ar putea rezuma astfel: mai poate poezia/literatura de azi să rămână imună la provocările – masive şi grave – la care se simte supusă de mutaţiile structurale ce se desfăşoară sub ochii noştri în mai toate sferele existenţei umane? Şi dacă răspunsul este (întrucât nu poate să nu fie aşa) afirmativ, atunci în ce direcţie s-ar îndrepta noul  tip de discurs? Şi – încă – ar fi vorba numai de un nou tip de discurs ori mai curând de o nouă literatură, căreia, spre a prinde contur şi consistenţă, i-ar fi necesară o nouă generaţie literară?
         Cum cu uşurinţă se poate constata, interogaţiile asumă un caracter secvenţial şi multiplu, aproape reticular; pe de altă parte, sprijiniţi pe o cazuistică curentă, oricât de superfluă, „apocalipticii” noştri de serviciu se vor grăbi să transfere dezbaterea pe terenul istoriei literare, argumentând, cu citate şi trimiteri bibliografice precise şi eclatante, că n-ar fi nimic nou sub soare: mutaţiile – şi în termenii lovinescieni – au existat mereu, s-au consumat, prin deschideri, închideri şi redeschideri, iar celebra intervenţie jaussiană despre „schimbarea orizontului de aşteptare” al cititorului s-a transformat, ca în matematici, într-un fel de răspuns permanent valabil la orice fel de ecuaţii complicate sosite între timp. Aşijderea, în ce priveşte cititorul, n-ar fi deloc exclus să înregistrăm puneri la punct, „academice” şi prezumţioase, care să ne indice că, în realitate, el, cititorul, n-a lipsit niciodată din perspectiva actului creaţiei şi a creatorului ca atare şi că, în fond, a-l rechema în cauză nici n-ar fi altceva decât un ieftin solipsism. Tot ce se poate. Evidenţa e evidenţă, discursul ex-cathedra nu-i lipsit, nici ilegitim şi nici măcar vâduv de o elegantă somptuozitate.
         La fel s-ar pune problema şi în cazul „generaţiilor”: de la Thibaudet la criticii noştri interbelici, trecând prin experimentalismul italian («Novissimi») şi prin literatura optzecistă (română, dar şi americană, italiană, spaniolă etc.), nucleul discuţiei s-ar putea reduce, cu toată alura didacticistă, la o chestiune de ordin „cantitativ-calendaristic”. Odată antamate toate aceste aserţiuni dilematice, nu ne-ar mai rămâne decât, ahimé (vorba italianului!), după ce vom fi pus întreaga dezbatere în paranteză, să ne întoarcem la problemele noastre de toate zilele; adică: să continuăm să ne scriem textele, în maniere vechi-noi, neotradiţionalist-postmoderne (sic!) şi cel mult să tragem cu ochiul către cititorul tot mai agasant şi tot mai absent, învinuindu-l eventual pe tonuri profesorale că preferă discoteca şi muzica punk, manelele şi filmele porno, în loc să sosească, frizat şi spălat pe dinţi, la întâlnirile cu noi, de la bibliotecile publice tot mai sordide şi tot mai uitate...
         Exagerată ori nu, ipoteza avansată de noi e totuşi departe de orice retorică gratuită. Iar problema cititorului, a unui „nou” cititor de literatură, e mult prea gravă spre a o putea escamota ori coborî la nivelul, riscant, al unei pure coterii discursive. Şi, întrucât (nimeni nu poate nega!), de la apariţia, cu cca cinci milenii în urmă, aşa cum cred ultimii cercetători din domeniul ştiinţelor comunicârii, a textului în dubla sa ipostază vizibil-iconografică, cititorul n-a fost niciodată ignorat, aspectul cel mai productiv în termeni de receptare estetică rămâne acela al re-tipologizării sale. Prin urmare, de ce fel de cititor de literatură dispunem astăzi (şi mai ales mâine)? Este el acelaşi cu cititorul de ieri-azi al poemelor eminesciene, ori al romanelor rebreniene? El, cititorul navigator tot mai asiduu şi mai performant (şi tehnic vorbind) pe infinitele, labirinticele şi babilonicele trasee internetiste, nerezistând la atâtea ispite textual-vizual-sonore de sirene şi riscând, tocmai de aceea, să uite cu totul de Ithaca unde Penelope ar continua să ţese, impasibilă, departe de noile provocâri, pânza cea veche a literaturii.
         Dar dincolo de acest aspect, ţinând mai curând de modus-ul „noii”/viitoarei structuri literare, stringenţa e alta: ne-pierderea iremediabilă a cititorului, agăţarea lui, în noi maniere, cu noi mijloace, prin noi tertipuri, la „sursa” textelor noastre literare. În ce fel? Cu ce risc? Prin manipulări care să discrediteze probleme ale vechilor exigenţe estetice ce incumbau dimensiuni ţinând de „gravitate”, „moralitate”, „pudibonderii” mai mult ori mai puţin „burgheze” ori „proletare”? Prin simple detensionâri ale limbajului ducând mai departe deschideri ale discursului de tip optzecist, post-modern în sensul acelei slăbiri, dacă nu a compromiterii, chiar a oricărei perspective metafizice? Sau, pur şi simplu, evaluând, din interiorul socio-mentalitar al „comunităţii”, oricum heteroclite, a generaţiei virtuale de cititori ai literaturii de azi-mâine, ar fi urgent deja a-i putea decanta-individualiza opţiunile, dorinţele, trebuinţele, expectativele tocmai spre a-i ieşi în întâmpinare şi a-l atrage, astfel, reintroducându-l în circuitul lecturii. O lectură care, mă tem, nu este şi nu va mai fi decât într-o prea săracă măsură în liniile tradiţionale cunoscute.
         În această perspectivă, dezbaterea despre o nouă generaţie literară îşi justifică pe deplin actualitatea. Este deja o urgenţă. Poate contraria, speria, incomoda termenul ca atare: sursa acestor reticenţe ar trebui cautată, cred, în prejudecata, conştientizată ori nu, că, pe de o parte, o generaţie s-ar putea (sic!) inventa; ori înfiinţa asemenea unei fundaţii, eventual cu iz de afacere; iar pe altă parte în prejudecata că posibila apartenenţă ori includere într-o astfel de nouă generaţie ar reprezenta în sine deja un fel de prestigiu, de... legitimaţie de calitate „estetică”. În ce ne priveşte, nici măcar vârsta n-ar (mai) intra, de data aceasta, ca atribut indiscutabil, în perspectiva acreditoare; provocările – repetăm, masive, structurale, paradigmatice – survenite dinspre orizontul multimedialităţii sunt atât de profunde şi de imperative încât, pentru cel care a depăşit momentul perplexităţii iniţiale, însuşi Textul Literaturii aşa cum s-a conservat în prea lunga perioadă gutenberghiană e repus deja în discuţie: prin tehnici multimediale, noi deja experimentăm o nouă lectură, de la Homer la Dante, de la Cervantes la ultimii prozatori americani care, hyper-textuali la debut, au sfârşit abia după aceea pe rafturile marilor biblioteci şi în mâinile cititorilor ce-i cunoscuseră via Internet. Şi aici, intervine alt gen de interogaţii: cât de departe au mers modificările la nivelul textual? Există o diferenţă îndeajuns de marcată, între textul scris şi tipărit „tradiţional” şi cel „emis” direct pe fluxul comunicării interactive, on line dar nu neapărat, încât să ne putem gândi la noi dimensiuni-exigenţe ale esteticului? Oricum, rezistenţele sunt încă mari şi, în parte, justificate. Cine a consultat, fie şi frugal, un site de poezie în care a putut găsi laolaltă poeme celebre de Ezra Pound, Eliot ori de Montale, dar şi ale unor liceeni imberbi şi inocenţi (literar vorbind), din Chicago, Liverpool ori Genova poate acuza, cu îndreptăţire, riscul unei confuzii nu fără repercusiuni pentru perspectiva poeziei ca atare. Dilema există, riscurile, aşijderea, reticenţele, de asemenea, nu doar că se susţin, dar uneori sunt absolut necesare,. Şi, totuşi, experienţa a depăşit limita unei nevinovate încercări, a devenit deja, dacă nu literatură, cel puţin a pătruns în sfera acesteia în acelaşi mod în care, pe traseele hiper-verificate ale tradiţiei, au apărut şi apar azi încă mai mult ca ieri, cărţi de „poeme”, „romane” şi tentaţii „eseistice” ce n-au, uneori, nici o legătură cu literatura.
         Să revenim însă la problema noii generaţii de la noi şi la iniţiatorii-adepţii acesteia. Întâi de toate, trebuie făcută precizarea că ideea ca atare a unei noi generaţii e suficient de relativă, de „fluidă”: există, de o parte, câţiva tineri scriitori ce-şi revendică, legitim, în opinia noastră, dreptul în a-şi delibera un teritoriu propriu al propriei lor aventuri literare; aici lucrurile ni se par suficient de clare şi edificatoare, cel puţin n-a fost deloc altfel în nici una dintre aventurile precedente şi pe care istoriile literare le-au consemnat ca atare. Ei pretind că produsele lor literare vizează anume, prin instrumentarii manipulatoare, un cititor şi că, dizolvat şi compromis eul ca subiect, mai mult ori mai puţin tare într-o ordine metafizică deja remotă, „protagonistul” de facto al actului literar creator este de-acum un tu cu identificări mai concrete decât s-ar putea gândi în termenii unei logici elementare. Dincolo de obiecţia că, în afara faptului că toate determinările de tip avangardist ori neo-sau post-avangardist nu altceva ţinteau decât un receptor „nou”, partener al unui dialog în cunoştinţă de cauză, nu trebuie întru nimic eludată pretenţia lor de a-şi centra discursul (mesajul) pe o nouă tipologie de lector, forjat în mare măsură în ambianţe a-tipice în raport cu tipologiile structurale, să le spunem, tradiţionale.
         La nivelul textului, acolo unde de fapt intervine grila evaluatoare estetic ce nu poate fi – şi e destul de limpede că exigenţa aceasta transcende orice altă tentativă extra – ocolită, situaţia e complexă, ţinând de dotele, achiziţiile culturale, capacităţile elaboratoare ale fiecărui protagonist. E adevărat că, în regim confrerial adesea, dar şi prin contaminări, uneori de lectură, alteori de simili opţiuni psiho-somatice, se pot, în anumite contexte, trasa deja parcursuri „tematice” şi „stilistice” ce-ar putea contura „fizionomia” unei noi generaţii. Recte, anume a acelei noi generaţii ce-şi strigă, cât se pare, dreptul la un statut al său. Cu Urmanov, Peniuc, Vlădăreanu, Ţuglea, Doina loanid (spre a cita doar pe câţiva prezenţi în prezentul număr al revistei noastre!), anumite debuşeuri stilistico-structurale ce-şi decantează timbrul tonal la interferenţa dintre apostrofa benignă a cititorului imers în actul manipulator şi registrul sarcastic-calamburesc sunt deja opţiuni-achiziţii ce trebuie luate în seamă. A dispărut, ni se pare, iconoclastia de ordin amoros dm discursul precedent, ironismul de marcă livrescă, pus la lucru prin tehnicile intertextualităţii nu o dată galante, în favoarea unei concreteţi magmatice, a cărei miză nu mai e carnalul susţinut de tehnici imagistice, ci dezvăluit la nivelul unei narativităţi sustrase, aparent, oricăror cerinţe „estetizante”; derizoriul, fatalmente conservat din patrimoniul tuturor avangardelor şi experimentalismelor, şi-a anulat aproape pretenţiile oligarhice; sexul şi tot ce ţine de ambientul lui nu doar că preîntâmpină (acuzând!) tabuuri pudibonde, dar tentează de a conferi dimensiuni ontice unor aspecte intrate deja în recurenţa verbală a noilor generaţii (de cititori) pe care nici o clauză din (vechea) morală nu le mai intimidează există şi alte repere, cum ar fi dinamitarea, prin ironie ori chiar prin „atacuri” subversive, rareori insinuante, întrucât distribuite unui discurs întreg focalizat pe directeţea apelului, relaţiilor familiale, ori, stilistic, descriptivismul frust al raporturilor sexuale, prin abia disimulate sincope de ordin lexical ce sfârşesc prin a contura un teritoriu deferit, printr-o lungă tradiţie, interdicţiei.
         Şi, totuşi, e cu adevărat ceva cu totul nou în aceste aperturi textuale care să legitimeze statutul unei noi generaţii? Răspunsul nu trebuie dat în regim de alternativă. Cu siguranţă, input-urile se pot identifica, la nivel teoretic ori micro-textual, în mai toate aventurile avangardiste şi neo-avangardiste. Pentru cine are curiozitatea necesară, ar fi uimit să regăsească, în textele teoretice ale neo-avangardei italiene de la sfârşitul anilor cincizeci, multe dintre legitimările tinerilor douămiişti de la noi. Una dintre ele viza, atunci, tocmai modificările structurale ale unui public supus bombardamentului informaţional, chiar dacă exclusiv de natură televizivă. Un public nou, se spunea, o poezie nouă şi la o mentalitate nouă, o cultură nouă. Asta nu înseamnă absolut deloc că o nouă generaţie (ca şi o nouă literatură ori chiar un nou public) s-ar putea cumva decreta. Şi nici că, aşa cum anticipam, odată depăşită idiosincrazia terminologică cu tot arealul de orgolii pe care îl poartă cu sine, efectiv literatura (a noastră, dar nu numai) şi-ar fi depăşit momentele de stază. Cel mult, ar însemna doar că în cadrul unor tineri pentru care existenţa în perspectiva literaturii nu şi-a epuizat rezerva de aşteptări şi de speranţe problema, croceană şi călinesciană deopotrivă, a lui cum în acest domeniu şi-ar mai verifica încă o dată actualitatea. Fiindcă, la urma urmei, dacă faimoasele aventuri ale lui Pinocchio şi-au revalidat recent, printr-o strategie cinematografică experimentală, valenţele mtrinseci unei capodopere mai mult decât clasice şi mai mult decât tradiţionale, ce ne-ar opri să ipotizăm că nu mai puţin faimoasa Alice, ea însăşi scoasă din contextul unei clasice cărţi, nu s-ar supune, cu plăcere, revalidării continue, unor noi tipuri de „grădini” în care „minunile” ar urma să se testeze în orizontul mentalului tinerilor care, în libertinul Amsterdam ori în Piaţa Obor din Bucureşti, îşi dispută propriile lor trăiri potrivit cu opţiuni şi experienţe din care „Pupăza dinTei” a dispărut iremediabil.