Gândurile de faţă nu au pretenţia unor sistematizări sau jalonări definitive, ci pornesc de la o stare de lucruri, încercând să dea oarecare deschidere problemelor ce frământă azi prea multe spirite pentru a putea fi trecute cu vederea. S-a rupt undeva comunicarea poeziei cu publicul (nu ne gândim – nu îndrăznim – la „marele public”, ci măcar la acel public care frecventează obişnuit „artele” şi care constituie mai apoi baza alcătuirii consensului comun asupra mesajelor unei culturi). Nu vom lua în seamă neajunsurile materiale ale dificultăţii comunicării (fiindcă s-a dovedit că, fie şi în împrejurările cele mai precare, detenţia, de exemplu, poezia găseşte căile ei subterane de a comunica şi o face mai eficient chiar, în epocile de scarsitate decât în cele de abundenţă). Cauzele rupturii trebuie să fie mult mai adânci şi mai complexe decât suntem dispuşi să acceptăm în momentul de faţă. Ele sunt de natură internă, aşa-zicând, şi, chiar cu riscul de a greşi, înclinăm să avansăm aici ipoteza că ne aflăm, în momentul de faţă, în pragul unei schimbări de coduri; un fenomen de anvergură, ce presupune din partea spiritului critic o atenţie şi o angajare analitică cu mult mai vastă decât simplele pronosticuri sau pariuri făcute în grabă.
         Poezia, mai ales prin ultimii veniţi, nu-şi mai recunoaşte nici vechiul statut, şi nici măcar denumirea, tinzând să taxeze ca fiind caduce şi, mai ales, ineficiente toate procedurile ei de a comunica, omologate prin tradiţie. Apar ca perimate şi necomunicante până la revulsie chiar şi procedurile de nu mai mult de un deceniu sau două, iar acest lucru se simte, chiar dacă nu este diagnosticat de nimeni cu prea mare precizie critică, şi provoacă, mai ales în rândul tineretului, adevărate crize reactive. Cea mai conturată, deşi întotdeauna justificată, pare să fie reacţia la optzecism care, cu ludicul, parodicul, cu textualismul său super-livresc şi sofisticat, cu logocentrismul şi cu scriptocentrismul său, cu tipul său de subminare a codurilor oficiale de altădată, pare mai prăfuit şi mai caduc, ba chiar mai idilic ca niciodată. Sigur, există şi aici excepţiile de rigoare: funcţionează, chiar la debutanţii ultimi, admiraţii şi selecţii proprii din rândul reprezentanţilor unor promoţii anterioare, dar după alte criterii decât  ne-am aştepta. În general, se simte rafala destul de violentă a intoleranţei şi a respingerilor fără drept de apel. Limbajul critic oscilează periculos, aşa încât, chiar când se folosesc termenii obişnuiţi în disputele din domeniu (literarul şi literatura, poezia, textul, mesajul, miza, scriitura etc.), ne trezim că fiecare înţelege altceva, încât se simte aproape nevoia unei noi „iniţieri” în domeniu sau a unei infinite precizări de intenţii.
         O vreme (în primul deceniu post-decembrist) discuţia s-a purtat, cu intoleranţe şi cu mari confuzii, în jurul binomului modernism-postmodernism, uneori cu reacredinţă şi cu mari pledoarii pro domo, mai ales din partea optzeciştilor şi, deşi s-au adus destule contribuţii eseistice sau istorico-literare, disputa nu a ajuns la o panoramare mai credibilă a fenomenului literar actual. Pe de o parte, credem noi, nici nu putea sau nu era cazul să ajungă la nişte rezultate fixe, deoarece, prin opunerea drastică a termenilor (modernism = vechi, metafizic, depăşit; postmodernism = nou, eficient, antimetafizic, libertar, democratic ş.a.m.d.) întreaga dispută a efectuat o mutaţie radicală în conceptele taxonomice ale fenomenului literar, ce poate merge, prin adjudecări şi respingeri, în trecut, fie şi până la Homer, într-o lectură retro. Aceasta înseamnă, fără îndoială, că tendinţa cea mai vizibilă este ieşirea din funcţie a mai vechilor criterii creative (romantism, expresionism, suprarealism, chiar şi clasicism), care şi-au restrâns mult aria de operativitate teoretică, până la a deveni tehnici şi procedee, şi introducerea întregii producţii a literaturii şi a artelor într-un nou binom taxonomic: modern-postmodern, care a încercat toate eforturile pentru a deveni exhaustiv operaţional. Cele mai mari eforturi le-a făcut filosofia şi tot ei îi aparţine viziunea cea mai plauzibilă în fundamentarea acestui binom. Ca să nu amintim decât pe scurt problemele (cunoscute în bună măsură tuturor), întreaga tradiţie filosofică, de la Platon la Hegel, a fost socotită „metafizică”, iar începând aproximativ cu Nietzsche şi Heidegger se conturează o reflecţie generală relaxantă şi integratoare, antimetafizică şi antitotalitară, antifundamentală şi nihilistă (în sensul pozitiv al nihilismului, dar nu întotdeauna, ceea ce a colorat în plus disputa modern-postmodern cu mari confuzii, mai ales în spaţiul românesc!). Proiectul postmodern, cel puţin aşa cum îl înţelege filosofia vattimiană, este unul de o covârşitoare importanţă pentru consecinţele aşteptate ale unei posibile gândiri eliberatoare şi integratoare, foarte coerent în critica pe care o aduce permanent categoriilor şi conceptelor metafizice în toate planurile, şi tot lui i se datorează înflorirea hermeneuticii. Fără să insistăm prea mult aici, deoarece discuţia, cel putin în teren românesc, a îmbrăcat adesea un conţinut mimetic, cu împrumuturi şi asimilări prea rapide, insuficient decantate, acest binom, deşi neepuizat în momentul de faţă, îşi dovedeşte o ineficienţă absolut stridentă şi cu totul devastatoare în practica evenimentelor istorico-politice din ultimul timp. Între altele, marele proiect post-modern din filozofie este unul dintre cele mai complete şi mai fascinante, sau poate singurul cunoscut de omenire până în prezent, în ce priveşte posibilitatea contracarării violenţei: un proiect care renunţă programatic la marile utopii, la ideologii, la „iluzii” şi la „măşti”, ba chiar redimensionează „subiectul” uman, luându-şi „adio” şi de la el; renunţă la toate rigidităţile, la toate amorsele şi la legitimările dovedite false din domeniul moralei, al esteticii, al politicii, al „creaţiei” etc., „slăbindu-le” pe toate, cu scopul mărturisit de a le împuternici, aşa-zicând, printr-o viziune ce pare cu adevărat mult mai adecvată de umanitatea reală. Gândirea europeană în special a făcut acest mare efort dezavuând totalitarismele, extremismele şi violenţele „sacre” ale ideologicului, iar literatura şi-a făcut şi ea datoria, prin slăbirea sau dezavuarea codului rigid anterior, prin punerea în discuţie sau încercarea de a slăbi cât mai mult sistemul de simbolizare caracteristic limbajului uman, cu dorinţa de apropiere din ce în ce mai mult de realul ontologico-istoric, de „situaţia” şi de „decizia” punctuală necesară, fără absolutizări şi rigidizări, cu deschideri spre ideea de „dialog”, de „convorbire” şi de „negociere”. Repetăm, poate nici unul dintre proiectele de gândire ale omenirii nu a fost mai aproape de deziluzionarea benefică şi de luarea în serios a „problemei eliberării” decât acesta. S-a dovedit însă (sau poate că nu s-a dovedit până acum îndeajuns, rămâne de văzut) că şi binomul modernitate-postmodernitate (cu exacerbarea lui în perifericul artistic, sub forma, uneori stridentă, de modernism-postmodernism) poate deveni problematic, deoarece oferă tot atâta deschidere câtă închidere.
         Din binomul amintit cu greu se poate întrevedea, mai ales teoretic, o posibilă ieşire spre altceva, spre o urmare sau o direcţie propulsabilă în viitor. Aceasta pentru că axul central al binomului este format de o mare problemă de viziune generală asupra lumii, dar cu implicaţii practico-istorice adesea paradoxale; metafizica (ce dă amprenta modenităţii) şi depăşirea metafizicii (care indică în fel de fel de simptome şi formule de expresie ale artelor, postmodernitatea). Metafizica (în înţelesul de marcă generală aplicată filosofiei occidentale tradiţionale, în ansamblul ei) presupune o viziune bazată pe stabilitatea fundamentelor, a valorilor şi, bineînţeles, a sistemului simbolic, considerat imuabil în limbaj; depăşirea metafizicii presupune nihilismul fundamentelor, secularizarea şi slăbirea marilor concepte, dezrobirea de sub rigidităţi la toate nivelurile manifestării cultural-creative de real. Numai că, aşa cum suntem avertizaţi de M. Heidegger, de multă vreme, ieşirea propriu-zisă din metafizică şi, deci, şi din regimul simbolic al cunoaşterii, este imposibilă... Cu alte cuvinte, reducând aici discuţia la o pură schemă a problematicii ei, după post-modernitate nu poate urma practic nimic nou decât, probabil, permanenta recădere în metafizică (în „modernitate”) şi reîntoarcerea, pe alte căi şi în alte contexte, la nevoia altei depăşiri, de altă speţă, cerută de alt „real”. Binomul acesta (ultimul găsit în istoria evoluţiei ideilor) pare să funcţioneze de acum înainte printr-o mişcare repetată, de du-te-vino (sau de amorsare-dezarmorsare) a problemei slăbirii şi refortificării imprevizibile a metafizicii? Cu alte cuvinte, o pendulare imprevizibilă între violenţe şi dezamorsări, între fundamentalisme şi relaxări, între extremisme „mistice” şi secularizări succesive? Tratate în abstract, aşa s-ar părea că trebuie să se contureze lucrurile, fireşte, tuşate aici în linii nespus de sărăcăcioase. Se pare însă că realitatea istorică depăşeşte cu mult simpla presupunere avansată mai sus şi ne pune în faţă lucruri cu totul inedite, care vor obliga reflecţia critico-analitică şi hermeneutica însăşi să facă noi observaţii, să găsească noi concepte pentru a exprima cât mai plauzibil momentul în care ne aflăm. Se pare că lucrul cel mai nedorit nu e întoarcerea, fie şi provizorie, spre metafizică, spre fundamente; şi se pare, de asemenea, că nici relaxarea (sau „slăbirea”) fundamentelor printr-un proiect laicizat, „declinant” sau redimensionat prin comprehesiune, caritate, pietate, integrare etc. (toate postmodernităţile etico-axiologice despre care s-a vorbit atât) nu pot fi, din păcate, atinse practic, deşi par a constitui singurele „soluţii” plauzibile ale umanităţii. Sistemul simbolizant al limbajului cu care continuăm să mai exprimăm realitatea nu doar că nu o mai reprezintă, ci pare să suporte o adevărată basculare imprevizibilă, în care şi modernitatea şi postmodernitatea devin totalmente ineficiente sau, în orice caz, binomul respectiv, fie dacă-l privim ca pe o opoziţie, fie că-l privim ca pe o completitudine, îşi pierde brusc eficienţa printr-un soi de accident istoric imprevizibil şi catastrofal, în care nu mai ajută nici metaforizarea, nici de-metaforizarea; nici ambiguitatea, nici dezambiguizarea limbajului, devenite deodată, absolut toate, prea „moi” prea şterse sau neputincioase de a mai atinge reprezentări plauzibile care să poată fi atestate consensual în planul receptării.
         Marea metafizică nu pare să fi fost răul cel mai mare; nici ideologiile, nici utopiile, relaxările şi lejerizările excesive par să fie şi ele imprevizibile libertăţii absolut nocive, cu efecte mult mai distrugătoare decât totalitarismele sau fundamentalismele. Iar aceasta este o grozăvie mai ales pentru zonele care au cunoscut povara ideologiile şi în nici un caz nu s-ar mai întoarce la ele. Se pare că asistăm din ce în ce mai mult la prezentarea nudă a faptelor, fără ca ele să mai aibă posibilitatea reală de a mai intra în simbolismul negociabil şi interpretabil, iar cuvântul capătă (pentru că este în continuare întrebuinţat) pură valoare de fetiş, de marcă adaugată abuziv realului, prin decret avuziv al forţei (deloc metafizice, dimpotrivă!) sau prin sfâşierea, tot mai nudă, a neputinţei. Distrugerea sistemului simbolic este, se pare, de data aceasta posibilă la propriu, prin distrugerea (neprevăzută nici de moderni, nici de post-moderni) de facto a posibilităţii unei emitenţe care să poată să mai comunice eventual şi altceva decât pe sine (fie în anulare, fie în anulare de sine), în prezenţialitate pură, în care cuvintele devin de prisos. Atât sloganul metafizicii pure (sublim acum, dacă-l privim azvârlit în trecut!), cât şi îndulcirea nihilistă a asperităţilor prin resemnare şi laicizare câtre concepte mai blânde, mai democratice, par simple iluzii în faţa distrucţiei pure, punctuale şi necontrocarabile, aparent aleatorii şi fără scăpare, alta, decât norocul alterităţii pure în timp şi în spaţiu! Moartea a devenit accident, pierdere contabilizată sau necontabilizabilă, supravieţuirea a devenit scăpare fortuită, nedeterminabilă, continuitatea a devenit sau tinde să devină total nedeterminabilă, pur miracol accidental, iar logica a cedat complet paraxismului pur! Lumile nu sunt interogate, prospectate sau amânate, ci dărâmate, pur şi simplu, iar aceasta într-un interval total irezolut, care nu lasă timp de discernere; cu atât mai puţin de dialog, Se pare că ideea însăşi de lume îşi aşează ca fundament unic factorul de distrugere sau de autodistrugere – acelaşi lucru, iar existenţa, total precară, nu e de aşteptat decât într-un posibil „post” – dincolo de timpul complet „fracturat”, cu o speranţă nu mai are în ea nici cea mai mică urmă de identitate în afară de sete, foame, dorinţă, plăcere.
         Dar, privită mai concret, problema nu e asta. Când e vorba de schimbarea codurilor, problemele ce se ivesc permanent în orizontul de facere şi de receptare a poeziei se multiplică neprevăzut şi poate e necesar să ne întoarcem la codurile mai vechi (deci la cele care au început să devină caduce sau să fie înlocuite) şi să vedem mai de aproape în ce constă caducitatea lor şi care sunt cauzele pentru care nu mai sunt eficiente.
         Poezia, potrivit lui Gadamer (vezi Actualitatea frumosului, Polirom, 2000), între celelalte arte, îşi conţine interpretarea; comprehensiunea şi explicitatea, relaţia cu celălalt, indicarea într-o direcţie, Semnul arată într-o direcţie. Fiinţarea însăşi este semn în sensul acesta: „Este interpretabil numai ceea ce nu are sens stabil, ceea ce e lipsit de precizie”. Textul (cel acceptat prin tradiţie ca literar, precizăm noi) are un scris ce refuză interpretarea prin „precizie”, prin univocitatea afirmaţiilor sau a enunţurilor. Interpretarea însăşi se menţine sub un unghi de echivocitate sau de ambiguitate, fără să fi rupt vreodată regimul simbolic al limbajului. Totuşi, am impresia că în epocile în care codurile acceptate au o durată destul de lungă, tipul de echivocitate sau de ambiguitate al expresiei poetice este destul de familiar emitentului sau receptorului: ambii cunosc cel puţin „direcţia” în care indică fiinţarea numită semn şi îşi caută alteritatea proprie în celălalt destul de sigur, fără să existe acel sentiment total de frustrare şi de dezorientare ce se petrece atunci când codurile acreditate nu mai funcţionează şi intervine ruptura, aşa cum se petrece, după opinia noastră, în prezent. Pe partea emitentului, cantonate în subiectul pur, enunţurile, tinzând să devină neechivoce (apofatice), nu mai indică nimic, decât în sens „absolut” (sau „mistic”) o „precizie” care intră într-un proiect personal, fără abatere, devenind hermetism propriu, prin refuzul anticipat al comunicării cu celălalt. Ne gândim că tipul acesta de necomunicare şi de refuz a început mai de mult, de pildă cu poezia Angelei Marinescu, care are toate caracteristicile de mai sus. Celălalt este înglobat violent, sacral, să corespundă unei dorinţe de posesie niciodată satisfacută. Subiectul emitent nu-şi satisface propriu-zis dorinţa de posesie asupra receptorului decât prin insistenţa insatisfacţiei, exprimate cu mijloace din ce în ce mai „precise”, din care celălalt, receptorul, este exclus din ce în ce mai categoric. Nu există aproape nici o posibilitate de comunicare (de echivocitate deschisă a mesajului) decât dacă, printr-un soi de miracol, celălalt trăieşte aceeaşi dorinţă paradoxală de insatisfacţie, aflată eventual, existenţial, pe aceeaşi lungime de undă. Mai ales în această situaţie nu există oscilare în semantica textului, există doar proclamare, autosacrificiu, direcţie fixată permanent înspre sine, în „adânc” şi „total”, printr-o relaţie rigidă, „de fier”. De aici încolo (am luat cazul unei mari poete care, după noi, ilustrează foarte bine tipul de închidere ce se manifestă la scară generală şi în proporţii diferite, în toate stratificările generaţionale active în momentul de faţă), la cei mai nou-veniţi dintre poeţii actuali (să zicem, de pildă, la foarte tânărul Urmanov), codul poetic este deja schimbat, dorinţele şi frustrările s-au schimbat şi ele, a apărut deja alt tip de ambiguitate, una deschisă de data aceasta, dar receptorul tot nu comunică, nu răspunde la apel. Echivocitatea textelor actuale (la mulţi poeţi ai momentului) se datorează faptului că proiectul auctorial a devenit incomunicabil: se speră abolirea simbolului şi apropierea de „realul aşa cum este”, faptele sunt date aşa cum sunt sau încifrate după o cheie proprie, crezută însă infailibilă ea rămâne totuşi inabordabilă, deoarece schimbarea codului nu e o operaţie pe care emitentul de bună voie a efectuat-o, ci se găseşte deja efectuată în realul ca atare, faţă de care ambii – emitent, receptor – se descoperă neputincioşi. Pe de o parte, emitentul începe să reacţioneze aproape la un mod „extremist”, în felulAngelei Marinescu; taie reflecţia minimă, condiţionarea, atitudinalul faţă de real, oscilarea (toate acestea ţin de fiinţa afectivă, slabă). Emitentul însuşi nu se mai recunoaşte ca atare, legat de ceva, de lume, de ceilalţi; se prezintă ca autonom, autist, posesiv, supus tiranic propriei dorinţe de posesie şi de plăcere.
         Principiul plăcerii (dacă ar fi să ne exprimăm în termeni quasi-psihanalitici) pare a desfiinţa la modul inedit principiul de realitate sau, mai mult, pare a trece pe locul întâi autoconstituindu-se în principiu de realitate, devenind ultimul simptom de realitate posibil, simţit fără raţiune, doar printr-un fel de instinct orb şi fără să se mai poată discerne sigur dacă aceasta e o trăsătură pozitivă sau negativă în ordinea atitudinalului tradiţional. Noii veniţi propun, se pare, ca unic mijloc de comunicare, un soi de magnetism, fascinatoriu, o „luare cu sine” a celuilalt şi mutare în alt loc (mă refer aici la unele susţineri orale ale tânărului Peniuc, deşi ideea circulă şi la alţii); idee ce depăşeşte propriu-zis feeling-ul la real şi care ne duce mai degrabă cu gândul la o acţiune destul de perversă, benefic-malefîcă, ce nu i se poate imputa emitentului, dar în care este implicat şi el, alături de receptor, fără putinţă de decizie. Principiul plăcerii (exaltat sau introspectat şi în poezia Angelei Marinescu – şi nu e deloc întâmplător că tinerii poeţi îi acordă întâietate în selecţia pe care o ei o fac în rândul generaţiilor mai vechi) începe să devină infailibil tocmai pentru că tinde să cuantifice absolutist realitatea printr-un simţ instinctiv şi primar, pueril aproape, şi chiar abuziv, care desparte brusc, reactiv, realitatea în porţiuni benefice şi malefice, taxate definitiv şi aproape senzitiv şi ocult.
Când realitatea nu corespunde plăcerii este categorisită brusc, în termeni fară echivoc ca „neagră”, „cumplită”, „groaznică”, „de fier” etc. Pentru o astfel de conştiinţă, neprelucrabilă, nu există jumătăţi de măsură, compromisuri, negocieri, dialoguri, ci doar reprobare, reproş, repudiere sau – la celălalt pol – posesie totală, prin „decret” ad-hoc. Instinctul este el însuşi „mistic” şi „fundamentalist”, instrumentul evaluativ al realului are în componenţa sa trebuinţele minime şi „utilitare”: foame, sete, plăcere fizică sau sentimente primare paroxistice: iubirea totală sau repudierea totală. Cum lipseşte afectul (în vechile lui coordonate), lipseşte şi raţiunea ca instrument de control, cuminţenia. Totul e acum mai scindat ca niciodată, definitiv scindat (fracturat): există ori supremul bine, ori supremul rău: fie asceza teribilă, privarea totală, uscăciunea (ca în poezia Angelei Marinescu) ori satisfacţia „imensă”; ele şi tind să se confunde între ele, având simbolizare exact inversă: asceza e semn de imoralitate, iar plăcerea debordantă e un bine apărut ca prin miracol, fără repere propriu-zis morale. Maxima satisfacţie este macerarea, cedarea, autosfâşierea, coborârea în abjecţie de bună voie, precum şi proclamarea absurdă a poncifelor propriului capriciu. Toate acestea spun ceva despre modul dictatorial şi pervers în care a început să funcţioneze şi în real limbajul, prin desfiinţarea deja petrecută a antinomiilor cunoscute de simbolizarea tradiţională. Aceste antinomii ale simbolicului încep să-şi ia locul între ele, imprevizibil, fară să se mai anunţe dinainte atunci când îşi răstoarnă valorile semantice. Trădarea devine act suprem de iubire (absolutistă, geloasă, nevrotică, chiar primejdioasă şi plină de mania posesiei). Distrugerea sau autodistrugerea devine salvare. Elevaţia cea mai mare devine echivalentul indubitabil al josniciei – şi invers, adică se cade (teribil!) în răsturnarea antinomicului propriei fiinţe, fără posibilitate de taxonomie certă.
         Nu vom putea fi sistematici în această încercare de observare a unor trăsături ale codului ce se arată la orizont: e doar o tatonare riscantă, se înţelege, a fenomenului noii „paradigme” ce se întrezăreşte la orizont: pe de o parte, ea poartă trăsături mai vechi, sesizate încă din epoca totalitarismului; pe de altă parte, poartă intensităţi şi perplexităţi de un rang absolut inedit, care spun ceva despre posibila „globalizare” în aspectul ei „apocaliptic” sau pur şi simplu netaxabil, fatal, imposibil de fixat în obişnuitele coordonate etice (adică fiind un bine-rău şi un rău-bine în chip nemaiauzit, concomitent).
         Rezultă şi o negare a timpului – o „ieşire din timp”: trăirea într-un prezent continuu şi absolut punctual, fără grija pentru repere temporal-relaţionale. Trecutul este negat în permanenţă (chiar şi de la o zi la alta): e considerat în permanenţă fals – nu este depăşit în felul acesta, nu este – să zicem – înmormântat creştineşte, ci este negat în chip tranşant: în acest fel el nu ajunge să fie, însă, niciodată abolit, ci revine în permanenţă, ca o idee fixă, bântuie actualitatea ca o fantomă împotriva căreia se mobilizează forţe distrugătoare diproporţionate şi total ineficace. O conştiinţă astfel bântuită nu are propriu-zis renunţări şi redimensionări, nu se satisface niciodată, este permanent înfricoşată, bolnavă. Satisfacţia cea mai mare este interpretată ca frustrare, dezordinea şi dezastrul şi le interpretează ca eliberare, în chip absolut irezolut şi imposibil de contracarat; cere mereu ceva cu care să se satisfacă, dar odată dobândit acel ceva el este reinterpretat şi refuzat, sau de-a dreptul repudiat, deoarece satisfacţia nu mai e prezentă decât în perpetua frustrare. Nici un stadiu al vieţii nu mai e interpretat ca pozitiv; nu există decât o veşnică „tranziţie” spre altceva şi o trunchiere bruscă a traseului vital, care nu e înţeles ca sfârşit şi ca „accident” perpetuu, pierdere nescontată, catastrofă iraţională şi neimputabilă.
         Mai susţine Gadamer, încercând sa redefinească coordonatele acceptate ale poeziei dintotdeauna, că acele cuvinte care te cheamă în poezie sunt tocmai cele neclare, ca nişte gesturi făcute cu mâna. Cele „precise” din punct de vedere referenţial – chemarea apăsată, porunca, ordinul – nu sunt prizate. Noi am putea spune că tocmai această cerinţă – îndreptăţită în domeniul poeticităţii dintotdeauna, se răstoamă imprevizibil şi se deghizează în inversul ei. Chemarea, ordinul imperios, capitularea promit sau exhortează ceva care are consecinţe exact inverse, tocmai în ciuda „preciziei” lor. „Ca vorbire – spunea Gadamer (op. cit., p. 9) – opera de artă poetică prezintă faţă de toate celelalte genuri de artă o indeterminare deschisă, specifică”. Poeţii actuali (dar nu numai cei ce caută să se afirme acum; fenomenul e ceva mai vechi, doar că nu a devenit vizibil, am zice, decât de foarte puţină vreme) doresc o referinţă plată, integrală – închid în acest fel discursul, doresc crearea reflexă a unui înţeles scontat (de tip reacţie pavloviană, stimul-răspuns: vezi sugestia manifestului „utilitar” al lui Adrian Urmanov). Cu cât textul se încarcă de precizări, cu atât devine odios, insidios, iar emitentul său îi devine propria-i victimă, chiar cu anticipare sigură, faţă de receptor.
         Chiar şi raportul ficţiune-antificţiune se răstoarna. Antificţiunea are rădăcini adânci. Când e folosită în chip de manifest ficţiunea, estetismul, supraestetismul – sunt folosite pentru a fi discreditate. Pentru că s-a dovedit că proiectându-se permanent în fictiv, iar mai nou, în virtual, ceea ce e în bună măsură altceva, omul nu mai poate vieţui absolut deloc în real. Spaţiul virtual al comunicârii este altceva decât fictivul blajin şi fabulos, tradiţional, Spaţiul virtual, construit de comunicarea şi proiectarea computerizată, imediată, pare să satisfacă total şi exclusiv relaţionarea cu celălalt, precum şi cu sine; ba chiar pare să aibă capacitatea de a proiecta nemijlocit o fiinţă proprie – a noastră, a celuilalt, nu mai contează, mai necesară şi mai utilitară, mai concretă decât cea reală, în planul eficienţei ei imediate. Fiinţa reală devine chiar fastidioasă şi este ocultată sau uitată programatic, înlocuită nedureros, comod, cu cea virtuală, care corespunde de minune tuturor „nevoilor” noastre, fără nici un risc şi fără nici un angajament. Spaţiul virtual îngăduie o chemare-răspuns care se poate „butona” oricând. În realitate cei doi de la capetele unei astfel de comunicări nu se cunosc, ci doar se „recunosc” eventual, după semne fixate arbitrar şi iresponsabil, făcând să se clatine tot ce se cunoştea şi se accepta anterior, despre comunicarea socotită veritabilă (sau autentică). Întâlnirile reale ale fiinţelor virtuale sunt adesea stranii, şi cele mai multe sunt despărţiri pe totdeauna, repulsii şi culpabilizâri. Un nou tip de dedublare, perfect stranie, vine acum să înlocuiască ceea ce noi cunoşteam, de bine, de rău, pe vremea conştiinţei duplicitare din epoca totalitarismelor: conştiinţa virtuală este învingătoare, o repudiază net pe cea reală, ba chiar e silită s-o nimicească, s-o desfiinţeze, să nu mai aibă nici o complicitate benefică, subsistentă, cu ea. Interlocutorii din spaţii virtuale (care sunt acum, într-un fel, izomorfe cu cele ale scrisului, împrumutându-şi mijloacele şi eficienţele pe termen nelimitat) sunt două fantome veritabile care, paradoxal, simt permanent nevoia să-şi atribuie un trup şi să comunice prin intermediul acestuia. Chiar subiectivitatea proprie capătă astfel un trup de emergenţă, care viază prin atribute aproape exclusiv tactile, apare şi dispare la comandă, funcţionează intermitent şi imprevizibil. Noţiunea de persoană se modifică şi suferă vizibil. Ceea ce se doreşte, în ciuda rapidităţii virtuale, este însă o comunicare epidermică, carnală, puternic erotizată, chiar în absenţa propriu-zisă a afectului.
         Comunicarea în spaţiul virtual pare a fi neobstaculată, fluidă, fără limită – şi în acelaşi timp este extrem de frustrantă şi de încărcată cu exigenţe debordante, semănând cu o sinucidere sau cu o transgresiune de toate tipurile, aruncând fiinţa reală în afara comunicării propriu-zise; practic, nici măcar nu se mai ştie precis ce este comunicarea propriu-zisă, din moment ce putem lua direct decizii şi le putem aplica pe fiinţa virtuală, convinşi că ea este cea cu care avem de-a face la modul real. Oamenii „virtuali” nu-şi pot da palme, aşa-zicând, unul altuia, nu-şi pot linge sau mirosi sângele, mirosi transpiraţia, nu pot proba că au trup (sau câte fiinţe virtuale adăpostesc în unul şi acelaşi trup), aspiră să aibă un trup; nu se mai întâlnesc decât pe canale virtuale – cu iluzia adiacentă, totuşi frustrantă în permanenţă, că au cucerit comunicarea totală, că au învins spaţiile şi temporalităţile, precum şi „vicisitudinile” legate de ele. Ei tind mereu să comunice „live”, dar nu mai reuşesc decât în proiecţie fictivă, şi aceasta nici măcar cu eul propriu: moartea fiecăruia îi este închisă celuilalt, nu poate fi „gustată”, nici „mirosită” sau „pipăită” (de aici, pare-se un soi de complex „canibalic” primitiv, reactivat) – necum plânsă sau regretată. Adversarul este concomitent temut la culme, nimicit şi total pasabil de „ajutor umanitar”! Fiecare pion al reţelei de comunicare este închis în subterana sa ermetică şi ştie ce se petrece pe tot terenul de luptă comunicativă. Adversarul e ascuns sub măşti de gaze, în buncăre inaccesibile, este invulnerabil şi inexpugnabil – şi totodată poate fi nimicit foarte uşor, printr-o simplă apăsare pe buton. Comunicarea se petrece oricum, chiar nestabilită de comun acord, şi poate deveni act de „vizitare”, „paralizare” sau „virusare”, act de terorism sau autoterorism – fără a se mai putea discerne cu precizie care a fost momentul şi mobilul iniţial sau agentul iniţial responsabil.
         Celălalt – dorit şi abhorat cu străşnicie, până la intruziune, este totuşi respins ca fiinţă reală, considerat obstacol, rezistenţă, dizidenţă care trebuie neapărat să se „predea”, să te întâmpine cu bucurie, cu entuziasm necondiţionat, să ţi se deschidă, să-ţi „cedeze”, să te primească „în el”, să fie neechivoc deschis, chiar dacă nişte limite naturale (limba, istoria, religia) l-ar putea împiedica să o facă. Pe de o parte, proiecţia fictivă e cea care a distrus lumea reală a omului. Un om real se apără cu greu de invazia virtualului – om „extraterestru”, considerat primitiv şi sălbatic, este dorit în chip alienant, până la donarea de trup, până la contopirea trupească, la convertire, trans-egoizare, trans-sexualitate, acaparare: însă când apare, este văzut, el, ca un specimen ciudat, inabordabil, intrus nedorit; este cel mai adesea tolerat, cu complexe de superioritate, când nu este ucis realmente, desfiinţat trupeşte tocmai pentru că îşi refuză trupul, nu îl descoperă, nu îl oferă gratuit; nu-şi oferă rănile, ca dovezi palpabile că este un interlocutor real, nu „se arată”, ci se ascunde, preferând să doarmă, să mănânce, să moară, să facă sex de unul singur. A comunica a ajuns să însenme a face baie împreună în cadă, a face sex, a-şi împrumuta trupurile; pentru că nu se mai ştie ce face interlocutorul, unde se ascunde, cum se bărbiereşte, cum miroase, cum este aşternutul lui. El e somat să facă ofrandă din toate acestea: să se doneze voyeuristic, să se dezbrace, să se culce la pământ, să se arate lăcrimând, sângerând, urlând, scurmând pământul cu unghiile, implorând ajutor, oferind gratuit ajutor, chiar în pofida intereselor lui. E nevoie ca el să devină neapărat neajutorat, handicapat, bolnav, ca oferta lui, conştientă sau inconştientă, să devină cât mai seducătoare, cât mai sexy.
         Superputerea comunicării este, în chip paradoxal, ea, cea mai frustrată, ameninţă şi se vaietă concomitent, este, pare-se, „primejdios” de neajutorată, de neprotejată: simte nevoia să se auto-motiveze, să se încurajeze, să se autofelicite pentru victorii iluzorii şi fără durată se „înarmează” cu instrumente de nimicire care sunt şi instrumente de seducţie, de „captare” ale celuilalt: de captare sau de oprire a mesajelor lui, a „sosiilor” lui, a imaginilor sau a posibilelor lui măşti – pe care le asaltează, le nimiceşte, convins că toate sunt inautentice, cu scopul nemărturisit de a găsi – mereu – dincolo o fiinţă autentică, o recompensă. În acest scop se fac proiecte, tactici şi strategii, care sunt modificate şi reevaluate de la o zi la alta; nu mai e nimic stabil şi nici valabil într-o astfel de comunicare mutilantă. E o cheltuire teribilă şi spectaculoasă de energii, pentru cucerirea celuilalt, asemănătoare cu seducţia şi cu cruzimea, fără nici o respectare a convenţiei. Ceea ce era odată tactică nevinovată a seducţiei donjuaneşti devine crimă seducătoare pentru supraevaluarea victimei: aceasta nu are, practic, nici o scăpare, decât autonimicirea, lovitură mortală dată agresorului comunicării. Trebuie să admitem că poezia mai veche (dar şi cea de dată destul de recentă) îşi aborda interlocutorul cu destulă discreţie, cu destulă legalitate a tacticilor, printr-o marjă de respect şi de ocolire, plină de pudoare şi de dorinţă pe jumătate ţinută în frâu, estompată printr-o etică, fie ea şi una pur formal ostentată. Persoana celuilalt presupunea întotdeauna ceva fictv în sensul bun, nobil, invulnerabil, mitic, totdeauna protejat, amânat sau propiţiat. Nu trebuie prin tradiţie să cotrobăim în „vizuina” aproapelor, în aşternutul lui, în intimitatea lui, să-l agresăm sexual; se presupunea că e necesar să-l menajăm, ca nevoie de ficţiune şi de convenţie intrinsecă amândurora, ca fiinţă proiectivă a noastră înşine, nu ca pradă sau ca agresor. Nu trebuia să ne ducem până la vizuina interlocutomlui, până la subterana lui, la „privata” lui, admiţând că el are drept la sânge, la fecale, sex, piele, miros personal. Nu era necesar să-l împachetăm şi să-l luăm cu noi sub formă de conservă, ci el să vrea să meargă împreună până la un punct al traiectului comunicării, păstrându-şi întotdeauna o rezervă. Exista un prag al comunicârii, ca să spunem aşa, ce nu trebuia profanat – abia aceasta este comunicarea veritabilă, care nu încalcă limitele private ale celuilalt. Ea consta într-o dozare a fictivului, a marjei de necunoscut ce nu ne dă învoire să ieşim din metafizică, din simbolic, din prefăcătorie educată. Marja aceasta putea fi proiectată împreună de către interlocutori în chip de acord tacit, menţinându-le apropierea şi neînstrăinarea. Comunicarea-agresiune este teroristă la propriu. Comunicarea „utilitară”, „fără frontiere”, este una de „seducere”, de luare în posesie: este pavloviană, inautentică, corupătoare; ca şi cea superestetizantă, superfictivă. Poezia tradiţională – ştim tot din precizările gadameriene – trebuie să fie ambiguă, să facă o promisiune ce nu va fi ţinută decât pe jumătate şi îndeplinită pe jumătate, o ameninţare nepusă în practică, un joc ironic şi disimulant. Pactele erau ambigui, evazive, surâzătoare şi pe jumătate incerte, himerice, respectuoase, educate – şi cu nişte hotare, cu nişte limite; aş zice chiar, cu nişte „margini frumoase”, cu jumătăţi de măsură, cu subtilităţi personalizante. Nici marginile nu trebuiau împodobite excesiv cu arabescuri, dar nici zidurile nu trebuiau să fie babilonice, excesiv fortificate, excesiv piramidale. Între dorinţă şi ţinta acestei dorinţe – referentul din real – trebuia să existe o margine vagă, slăbită (iată că slăbirea a şi fost abolită deja, ca un proiect ineficient) – o graniţă neprecizată dar respectată, o mijlocire frumoasă, ritualizată, reinventată mereu, negociată şi sărbătorită. Sărbătoarea la „graniţe” cu pâine şi sare, cu oferte simbolice, nu cu toată oferta, de întâmpinare şi de rămas-bun, era un pact creditabil pentru ambele părţi. Plânsul nevrotic că nu a fost oferit totul şi cucerit totul este excesiv, este nimicitor. În felul acesta putem să nu ne alegem cu nimic, să avem pierderi mari, să pierdem pentru totdeauna pe celălalt prin asasinarea lui. Numai darul simbolic este dar adevărat, cum ştim că susţinea şi Derrida. Ficţiunea îi dă strălucire, dar şi familiaritatea care i-ar putea lipsi; este enigmatic, are apariţie-dispariţie, metaforă chiar în modul lui de a se da. Are ofertă-retragere, echivocitate-deschisă, este oracular-ambiguu.
         Gadamer avertizează că „la această echivocitate participă şi cuvântul poetic. Este valabilă şi pentru acest cuvânt afirmaţia că este mitic, adică nu e apt de nici o autentificare prin ceva situat în afara lui însuşi. Echivocitatea cuvântului poetic îşi află demnitatea în faptul de a corespunde integral echivocităţii fiinţei umane. Orice interpretare a cuvântului poetic tălmăceşte doar ceea ce creaţia poetică însăşi arată deja. Ceea ce gândesc poeţii nu constă în a gândi ceva, ci în faptul că ceea ce este gândit şi ceea ce e spus se află în ea însăşi. Cuvântul interpretativ, care îi urmează, este reţinut în această existenţă întocmai ca indicaţiile lipsite de precizie care constituie poezia însăşi” (p. 12, ed. cit.).
         Textul „utilitar” contrazice această cerinţă gadameriană, fiind abuziv ca şi cel totalitarist şi globalist. E izvorât din „frica” de celălalt şi din seducţia mortală pe care acesta o poate avea. Abuzăm de celălalt tocmai când nu ştim ce „ascunde” el (şi suntem convinşi că nu este aşa cum se „arată”, ci se „ascunde” totalmente, fiindu-ne o ameninţare fatală) şi dorim să-l dezvăluim total, să-l vedem „nud”, eventual viu sau mort, să împrumutăm sexul lui sau să-l aducem la măsura sexului nostru, să murim odată cu el, sau să ne „salvăm” prin moartea lui sau a noastră. Aceasta este limita comunicării: comunicarea totală este de fapt comunicarea imposibilă, nimicirea reciprocă, desfiinţarea „fâşiei” de protecţie, a „veşmântului” ce acoperă „pielea” (nuditatea), moartea lui Samson odată cu templul.
         Căci „acolo însă unde orizontul de interpretare comun s-a dezagregat, unde nu mai există nici un mit comun, unde şi curioasa unitate a tradiţiei mitologice a grecilor şi a romanilor cu religia creştină (unitate ce dăinuia încă acum două secole) şi-a pierdut caracterul său de la sine înţeles, trebuie să se reflecte în creaţia poetică starea fracturată a comunităţilor mitice” (p. 13). Această stare fracturată este prezentă, după opinia lui Gadamer, la Kafka, Thomas Mann, Musil şi Broch etc. „Fractura” actuală (vezi „fracturismul” lui Marius lanuş) sau cel puţin posibilitatea ei sesizată în lumea contemporană este mult mai adâncă şi este multiplă: de spunere şi de înţelegere, ca şi de percepţie. Apar coduri noi, încă neacceptate şi departe de a fi generalizate, unele chiar refuzate, între emitentul abuziv şi receptorul retractil. Poeţii încearcă, destul de echivoc, însă, şi în ciuda intenţiei lor din ce în ce mai „precise”, să ne facă atenţi că s-a produs o schimbare majoră de cod în real şi, chiar dacă există fatalmente, în virtutea inerţiei, cuvântul „generaţie” (ca semn de continuitate inerţială), el marchează acum ruptura totală şi presupune nu doar ecartul de la tradiţie, şi răsturnarea tuturor raporturilor printr-o antonimie de sens. Această ruptură se acuză reciproc, ba chiar şi „aliaţii” celor două tabere se acuză reciproc între ei. Nichita Stănescu însuşi se situa conştient într-o relaţie specifică, de continuitate-ruptură, cu generaţia anterioară (interbelicul): „Nu ne mai plăcea nici Barbu, nici Arghezi, nici Blaga...” (Vezi Antimetafizica). Elegiile transcriu destul de exact şi lucid (cu toate că atinse de un anume ermetism) starea „totalitară”, necomunicarea datorată închiderii totului: „Aici dorm eu înconjurat de el” – un cuvânt care se prezintă din pornire ca „transcendent”, metafizic, inabordabil şi necomunicant, făcut să te înglobeze cu trecut şi cu viitor cu tot, necomunicant-dedalic, în care omul este „bolnav” iremediabil de propria-i metafizică, nereuşind să se „împartă” nici cu lumea, nici cu sine (vezi Elegia a zecea. Sunt). Există o soluţie: căderea pe propriul „pământ”, pe Abgrund-ul autohton, glisarea sensurilor, sensul plasmatic – şi desigur, riscant, neştiindu-se niciodată dacă cuvântul astfel exprimat poate să ajungă la receptor, fără utopii, dar şi fără mituri comune, aşa cum spune Ioan Es. Pop, „omul şi colateralul nu se vor mai întâlni”. Omul global e o entitate absolut necunoscută, inabordabilă, zombificată: poate apărea de oriunde, din caverna spaţiului virtual, în era informaţiei generalizate, ca duşman şi ca primejdie sieşi, ca acel primitiv homo homini lupus din stadii revolute ale istoriei: seducător ca o himeră, aliat celuilalt sau trimis providenţial pentru a-l nimici. Asistăm la o inversare a funcţiei metaforicului, care nu mai operează o unificare, fie şi iluzorie, cu ajutorul analogiei sau al izotopiei, ci o răsturnare a codului, o semnificare prin inversul indicaţiei cuprinse în semnificant: puritatea (sau nevoia ei) se indică prin trăirea de facto a maximei pervertiri, uniunea cu celălalt prin masturbare, posesia prin aglutinare, vindecarea prin mutilare. Convorbitorii nu mai pot comunica decât fie mediatic, fie mediumnic-fantasmatic, ocult, adică exclusiv ficţional pe de o parte, sau absolut real-distrugător dar irecognoscibil. Recunoaşterea în celălalt nu e posibilă decât prin dispersiune, nu prin unificare; recunoscându-ţi „membrele”, fragmentele în ceilalţi, în timp ce ei ţi le cară cu ei: ţi le iau, nu ţi le restituie: sau: nu ţi le pot dona decât luându-ţi-le, apocaliptic. Ceilalţi îţi respiră aerul, se apropie prea mult, se înghesuie, „intră” în tine, în chiar componenţa ta intimă: sunt, tot apocaliptic, nişte alţi eu însumi complet rupţi de mine, dar care fac parte din fiinţa mea, ca adversari fără de care, totuşi, nu pot exista: modul nostru de comunicare şi de operare este permanenta distrugere a acestor alţi nedoriţi, distrugerea ca „operă completă” şi complet deziluzionată. Celălalt este oribil: îl distrug şi totuşi el este cel care mă asistă la moarte, mă distruge – salvându-mă de mine însumi. Comunicarea este invadatoare: nu ne rămâne decât să ne ghiftuim canibalic unul cu celălalt, să ne schimbăm organele între noi, într-o prăpastie absolută a identităţii cu celălalt, până la revelaţia „clonei”. Celălalt este eu; mor cu el de gât şi el cu mine, este prietenul sau adversarul-frate.
         Fiecare ştie ceva ce nu poate spune celuilalt şi nici măcar sieşi, deoarece mesajul celuilalt este identic cu al său şi totodată rupt. Nu mai funcţionează, se pare, în anumite zone nici măcar instinctul de conservare: fiecare oferă celuilalt spectacolul morţii sale, se lasă „mâncat”, consumat de celălalt, devoră şi este devorat, în apocalipsa totală a sensului, când nu se mai poate spune precis cine este agentul crimei şi cine este victima, fiecare cumulând ambele roluri sau invertindu-le imprevizibil.
         E ruptura cuvântului de semnificaţia sa curentă care nu mai funcţionează prin analogie, şi nici prin minima diferenţă: eu sunt tu, tu eşti eu: eu sunt el şi/sau ea; toate acestea trec imprevizibil unele în locul celorlalte fără să mai lase urme, indicaţii a schimbării intervenite, prin pură juxtapunere a momentelor temporale, fără subordonări sau pauze frastice ale discursului sau ale „ceasului” interior. Chemarea seducţiei este nimicitoare: discursul nu te diferenţiază, ci te absoarbe, te ademeneşte, te momeşte: promite cu scop de nimicire; nu mai spune că spune (că este doar discurs), ci spune spunând, într-o suprapunere numai a instanţelor (rămase fără ierarhie şi instituindu-se din senin, confuzionate şi suprapuse, ca într-o îngrămădire celulară haotică, proliferatoare), ci şi a ecstazelor temporale, rămase fără ax diegetic, ca şi cum firul Parcelor ar fi plin de noduri şi multiplu întretăiat. Discursul promite cu scop de nimicire, este neruşinat, abuziv, visceral. Funcţionează prin antiteză, prin simetrie speculară, prin capcană catoptrică: te vânează, te capturează, te ia prizonier. Pentru a-l cuceri pe celălalt sau a-l muta în alt spaţiu e nevoie ca emitentul să se devoaleze şi – concomitent – să se drapeze, să-şi creeze ambuscade pentru a-ţi lua locul instalându-te în el (sau oferindu-ţi să te instaleze în el), în locul lui, prin grefă de organe, prin clonă, prin întrupare la propriu: întruparea mea în mine, a mea în tine, a ta în mine. Ceea ce mi se oferă mie, receptorului, nu este salvarea mea, bucuria mea sau măcar plăcerea sau satisfacţia mea, ci nebunia ta, moartea ta, boala ta, rana ta sau falimentul tău – singura modalitate de satisfacere care mi-a mai rămas. Conştiinţa-de-sine devine conştiinţa că altul ţi-e străin sau, la celălalt pol, mistica identificare în celălalt: identificare care se petrece cu un opus, nu cu un semen: identificarea cu sexul „contrar”, cu obiectul subiectului, cu obiectul iubirii în sensul celuilalt din oglindă, al simetricului. Conştiinţa de sine ca fenomen devine echivalentă cu ideea că eşti permanent altul, niciodată acelaşi: că te naşti pennanent pe tine însuţi, din propriul trup, cu efort de a-ţi forma organele, trupul, suflarea, care, odată născute. sunt şi distruse şi trebuie să nască în continuare, clipă de clipă altă entitate, care rămâne permanent o sarcină, o cauză, niciodată un efect stabil.
         În felul acesta, eul nostru rămâne permanent izvor de entităţi necunoscute, care ne sunt şi permanent altele: a te naşte pe tine însuţi, devenindu-ţi permanent tată, mamă, iubită. Scrisul e doar forma de atestare nesigură, proliferantă, a acestor entităţi, pentru că o altă formă de acţiune nu mai există. Scrisul produce permanent ceva care nu este niciodată propria noastră entitate la care să te poţi opri. Mă produc permanent pe mine în scris, dar eu sunt celălalt, cel produs, care imediat doreşte să se producă pe sine, acţiune produsă cu efort ca printr-un fel de tunel al cărnii (al „cărnurilor cannonice” ale lui Urmanov). Celălalt mă atestă doar în timp ce mă devoră: sunt neimun la el care mă tot distruge producându-mă în alte forme, într-un şir neîntrerupt de întreruperi. Contopirea maximă e şi ruptura maximă. Vreau să-l asist pe celălalt (pe „eu”), să-i spăl excrementele, îl urăsc, am repulsie de el; îl iubesc masochist-sacrificial, îl nimicesc, nu-i dau voie să existe ca persoană aparte. Eu sunt permanent el, şi aceasta e o stare. În singurătate este aceeaşi problemă: nu sunt imun la mine; e singurătatea înghesuită, în care nu mă suport, n-am loc de mine, îmi stau în drum, mă acaparez, mă agasez, mă sfidez, mă abandonez, mă predau. Tabieturile, maniile devin plăceri estetice: totul e surogat, e chimizat, artificializat, sofisticat, drogat. Plăcerile sunt aureolate de tresărirea fricii, de conştiinţa ei intermitentă. Valoarea devine irezolută, este „fetiş”, amuletă, e făcută dintr-o brumă de mărunţişuri transferate spre sfera lucrurilor importante care te pot salva neaşteptat, te pot smulge din locul periculos, te pot muta cu un milimetru mai la stânga sau mai la dreapta de o falie sau de o gaură neagră fatală, din accident direct în noroc; pot să răscumpere o viaţă, o anamneză întreagă de timp fără memorie, pot deveni memorabile... Omul actual este „rentier” (vezi Peniuc), trăieşte intermediat, din senzaţiile altuia, ca spectator perpetuu, chiar şi la propria-i paralizie sau moarte, participă filmic, ca un consumator de senzaţii, de plăceri derivate, roluri, măşti, identităţi şi veşminte de împrumut, gata confecţionate de alţii. A trăi prin rol, prin procură înseamnă a avea nevoie de mediere permanentă, de dependenţă şi de „reţea” pentru a te simţi – paradoxal –”liber”, a nu mai ajunge niciodată la sursa senzaţiilor decât prin rănire, bruscă, prin ieşire din peisaj. Altfel, deschiderea de ferestre (windows) e o chestiune de manipulare a butoanelor de calculator, care-mi pune la dispoziţie totdeauna un eu ca altul, sau mă pune la dispoziţia altcuiva pe mâna căruia mă dau; el trebuie să-mi ducă oala cu fecale, să mă îmbrace, că mă hrănească, să mă încălzească – totdeauna invizibil şi impalpabil. Acest altul, din uriaşa reţea nu râspunde niciodată la apel, în carne şi oase, nu îl mai pot întâlni oricât l-aş chema. El, cel real, cel carnal, a devenit metaforă. Toate celelalte fetişuri şi „chiţibuşuri” au devenit înrobitor de reale. Sub iluzia că dau timp, iau timpul real. Celălalt virtual răspunde mult mai prompt la apel, la porunci, intră imediat ce e chemat, stă cu mine, face duş cu mine, mă însoţeşte până şi în cada de baie, îmi doarme la cap, mănâncă cu mine în singurătatea mea sau mă ia cu el în singurătatea lui. A fi rentier înseamnă, în primă instanţă, a nu produce, a fi beneficiar (şi dependent) de producţia de sens a altuia, care are implicit drept să te ia cu el, să te „ducă” în altă parte, să-ţi deplaseze proiectele în propriu-i interes, dându-ţi iluzia că te „serveşte”, că-ţi hrăneşte capriciile şi frustrările. Nouă ni se pare că tocmai aici tinerii poeţi se lasă de bună-voie seduşi, fără a fi în măsură să se decidă, fără să observe că, şi în materie de gust estetic, aceasta e tot o strategie de putere, doar că ceva mai sofisticată şi atâta tot; ei întârzie să recunoască fenomenul şi să-l taxeze ca negativ şi par o pradă uşoară a noilor strategii de corupere, cu toate că reuşesc să exprime simptomul în termeni adecvaţi. Funcţia auctorială rămâne nedecisă, din cauză că sediul conştiinţei s-a mutat, cum arătam mai înainte, în pur principiu al plăcerii. Toate reperele mai vechi (decăzute acum la pure principii „depăşite”, „metafizice”) apar cu semn schimbat: libertatea apare şi se manifestă ca aservire totală faţă de celălalt, de acel eu însumi convertit sau pervertit. Celălalt (cel care mă seduce cu principiul său de libertate) trebuie să producă, iar eu să consum. De asemenea, eu trebuie să produc (ce? condiţiile de satisfacere ale propriei mele plăceri), iar el să le consume, odată intimidat de mine, drept răsplată că m-am „predat” de bună voie. S-a instalat un astfel de cerc vicios, greu vizibil şi discernabil, dar care nu poate scăpa unui ochi atent, El, fară a fi condamnabil în totalitate (deoarece oglindeşte nişte caracteristici mai generale ale contextului actual), păcătuieşte printr-o ambiguitate ciudată, imposibil de tranşat. În orice caz, pare că există o viciere a fenomenului de producere a sensului (care este Producerea ca atare) prin faptul că instanţa auctorială nu se decide, ci se pretează, cu titlul provizoriu, sau măcar cu titlul echivoc, expunându-se în postura „rentierului” şi a „micului terorist”. Invers, într-un anume sens, în „fractură”, comunicarea totală este înţeleasă ca refuz total, ca mesaj frustrat şi fără echivoc, ca reacţie temperament-sarcastică (vezi unele poeme ale lui Ianuş). Eu pe un mal, tu pe celălalt. Nimic nu ne desparte – suntem într-un fel siamezi; ceea ce tu proclami, eu taxez reactiv, prompt şi fără drept de apel. Comunicarea de acest tip, fundamentalistă în felul ei, e tot atât de androginică, aglutinantă şi de grotescă ca şi cealaltă – a seducţiei compătoare. În primul caz, mesajul se acoperă de reclamă, de minciună propagandistică, de promsiunea unor seducţii. În cel de-al doilea, se petrece dejucarea programată a oricărei reclame. Dar cele două tabere încă nu sunt conturate; sunt doar într-o stare de vrăjmăşie surdă, şi nu produc (repet), ci doar aprobă sau contestă, ceea ce nu înseamnă propunerea unei alternative de sens. Unde se înţeleg tacit, se pare, aceste două posibile direcţii este în a contesta tot ceea ce a fost mai înainte sau de a aproba ce le convine.