textul poetic a ajuns astăzi - în cursul istoriei proprii - la stadiul auto-separării totale, a desprinderii din context. astăzi abia se scrie tipul totalitar de poezie în care poetul este dictatorul absolut şi îşi impune regulile proprii de a realiza actul comunicării, provocând astfel îndepărtarea potenţialilor receptori, incapabili de a se adapta şi, de altfel, indiferenţi în faţa unei forme de comunicare nejustificat de complicată şi dificil de decodat, de materializat într-o recepţie coerentă a mesajului.
         una dintre modalităţile cele mai eficiente de pierdere a receptorului este neimplicarea acestuia în text, în miza actului comunicării. în textul poetic actual perspectiva receptorului nu importă: totul se petrece la nivel de emiţător şi tehnici de codare a mesajului.
         efectul direct al caracterului unidirecţionat al comunicării este neimplicarea consumatorului de poezie, pierderea oricărei justificări a acestuia de a mai încerca stabilirea unui contact şi imunizarea gradată, în timp, la stimulii poetici. imunizarea sensibilităţii în faţa stimulilor se traduce printr-o incapacitate ireversibilă de raportare la textul poetic, de decodare şi receptare a mesajului pe care acesta îl conţine.
         mai recent: fracturismul introduce în ecuaţia comunicării şi contextul scrierii însă cu aceeaşi obsesie de absolutizare, de amplificare a importanţei, astfel că echilibrul comunicării nu este obţinut nici de această formulă poetică. tot ce se realizează este o schimbare a formei de dezechilibru, un alt handicap posibil al textului. fracturismul are acelaşi viciu al exagerării unei singure componente a procesului de comunicare şi pierde din cauza accentului prea puternic pe care îl pune pe bruiaj.
         există o asemănare izbitoare între textul poetic şi textul publicitar, dincolo de faptul că amândouă sunt forme de comunicare persuasive. o reclamă care nu vinde nimic e o reclamă moartă. textele poetice contemporane sunt moarte, dincolo de orice virtuozitate tehnică, tocmai pentru că - dincolo de aparenta deschidere la nivel de limbaj sau de conţinut  – ele nu produc un efect. nu mobilizează. nu schimbă nimic în nimeni. adevărul este că - dincolo de tehnică şi de limbaj - nimic nu se schimbă în atitudinea creatorului de text poetic faţă de textul în sine şi de cititorul / receptorul lui.
         şi, ca în oricare altă formă de comunicare, lipsa unei cointeresări a unuia dintre partenerii implicaţi atrage vicierea procesului de comunicare. textul poetic contemporan va trebui să presupună o re/parcurgere, în sens invers, a traseului evoluţiei istorice a poeziei, până la identificarea acelui nivel la care s-a produs falia dintre cei doi actanţi.
         se caută o reinteresare a receptorului în participarea la actul poetic şi re/sensibilizarea sa în faţa stimulilor specifici acestui tip de mesaj prin coborârea la un nivel comun de receptare, prin re/formularea în termeni contemporani a temelor / modalităţilor poetice / instrumentelor de sensibilizare universal acceptate drept poetice.
         fără a mai provoca şocuri de receptare şi fără a mai miza pe faliile fertile de receptare, capabile să re/împrospăteze exprimarea poetică, poemul utilitar nu mai trezeşte cititorului sentimentul de înstrăinare, textul poetic curge ca oricare alt text, atrage precum textul promoţional, gratuitatea, jocul, tehnica, structura, imaginea – toate sunt simple mijloace de punere în funcţiune a unui mecanism: transmiterea mesajului.
         poetica utilitară este construită în jurul reîntregirii mecanismului de comunicare şi caută resensibilizarea cititorului, alterarea imunităţii căpătate la textul poetic. dacă îşi va atinge misiunea, utilitarismul poetic contemporan poate relansa puternic poezia ca pe o formă viabilă de exprimare şi comunicare actuală şi poate redeschide canalele de receptare poet - cititor care, în momentul de faţă, par a fi definitiv înfundate.
         poemele utilitare înseamnă comunicare – dincolo de orice, poemul utilitar îşi propune reechilibrarea procesului comunicaţional prin reconsiderarea statutului receptorului şi a mesajului, consumatorul de poezie şi construcţia textului pornind de la caracteristicile sale predominante şi stimulii estetici-emoţionali la care reacţionează sensibilitatea acestuia.
         în urmă cu câteva decenii, psihologul Howard Vernon definea inspiraţia ca reprezentând “orice funcţionează cu adevărat”. un apus de soare, o grădină primăvara, o seară ploioasă de toamnă, lumina lunii, toate acestea sunt produse ale unui mecanism de detectare a suprafeţelor vii ale sensibilităţii receptorului şi activarea acestora în vederea conectării sale la realitatea textului poetic propus şi aderarea la ideile / opiniile pe care acesta le expune.
         toate cele enumerate anterior – apusul, ploaia, luna – sunt produse finite ale unui mecanism, rezultate ale unui algoritm poetic excelent utilizat de câteva generaţii poetice. postmodernismul a înţeles şi el necesitatea umanizării discursului poetic, a întoarcerii către un poem interactiv, bazat pe generarea unui feed-back permanent dinspre consumatorul de poezie. însă postmoderniştii au încercat să obţină acest lucru prin facila recuperare a produselor anterioare ale mecanismului, iar nu a mecanismului poetic în sine.
         poeţii ultimelor decenii au uzitat garderoba textelor inspirante, au preluat imaginile, au reaplicat stilul, refolosit vocabularul, subiectele, cadrele, etc şi le-au reactualizat în creaţii originale care nu corespund însă contextului în care se manifestă sensibilitatea omului contemporan.
         poemele utilitare vizează reîntregirea actului comunicaţional nu prin cârpirea / implantul unor stimuli inspiranţi valabili cu decenii / secole în urmă ci prin recuperarea mecanismului însuşi de obţinere a acestor stimuli şi repunerea lui în funcţiune în text, în vederea generării unor echivalenţi contemporani ai apusului, ploii sau lunii şi a reconectării, astfel, a consumatorului de poezie actual la actul poetic.
         poemul utilitar nu-şi propune recuperarea apusului, ci recuperarea mecanismului prin care acesta funcţiona - identificarea acelui stimul estetic-emoţional care să aibă asupra sensibilităţii consumatorului contemporan, în contextul actual în care evoluează acesta, impactul echivalent al apusului. un apus reactualizat pentru un om prezent.
         poemul utilitar este construit pe principiile textului de advertising, are acelaşi scop de imprimare în memoria receptorului şi evoluează în acelaşi context caracterizat de o concurenţă animalică între formele de persuasiune care acţionează asupra unui receptor comun.
primul criteriu de diferenţiere între textul poetic – literatură şi textul poetic utilitar este tocmai pretenţia celui din urmă de a nu mai fi literatură, de a depăşi o percepţie depăşită / ineficientă asupra poemului drept formă de artă şi de a se încadra în acel “ceva” practic, concret, capabil într-adevăr să mobilizeze şi să schimbe ceva în sensibilitatea consumatorului.
         poemul utilitar trebuie să iasă din pagină, să fie util la modul cel mai practic, să poată fi asimilat cu cea mai mare uşurinţă şi să aibă capacitatea de a se auto/re/genera în conştiinţa cititorului.
         poemul utilitar mută atenţia de la mijloacele poetice către mecanismele poetice. poemul utilitar lucrează cu principii psihologice, teorii de advertising, cercetări de marketing - poetul utilitar ştie că ceea ce funcţionează astăzi va fi uzat moral peste doi ani şi că singurul punct unitar al creţiei sale nu va mai rămâne, în esenţă, decât mesajul comunicării sale.
         poemul utilitar realizează trecerea definitivă dinspre un tip de viziune estetică-imaginativă către formula unei viziuni funcţionale, viziune-mecanism, cu toate transformările pe care le presupune o astfel de re/orientare.
         poemul utilitar nu are o formulă tehnică proprie. poemul utilitar presupune din partea poetului asumarea unei noi înţelegeri a statutului propriu şi a unei noi atitudini faţă de poem.
         poemul utilitar nu mai aparţine poetului.
         poemul utilitar aparţine receptorului.

notă:

         „poemele de dragoste / utilitare” nu reprezintă decât o primă variantă de utilizare a acestor principii. utilitarismul impune o nouă atitudine faţă de text şi receptorul acestuia – „generaţia tu” nu se referă la o nouă formă de text, nu se rezumă la o tehnică de scriitură: “generaţia tu” se poate plia pe nenumărate forme de deschideri către consumatorul de text poetic şi poate include orice stil / viziune poetică.

         mecanismele / construcţiile / instrumentele nu reprezintă un obiectiv în sine. nu ele sunt miza textului utilitar ci mesajul pe care poetul încearcă să-l transmită prin intermediul lor. a nu se rămâne în interpretarea / aprecierea acestui tip de text la nivelul mecanismelor puse în funcţiune. a fi sesizat statutul lor de simple ambalaje, dispozitive de propagare eficientă a mesajului

generaţia tu: o altă inimă / o altă literatură

         sigur că va exista o nouă generaţie poetică. şi sigur că mulţi dintre cei care publică astăzi volumele de debut vor face parte din ea. sigur că, din momentul în care cititorul suferă o transformare de violenţa celei pe care a presupus-o injectarea democraţiei în pieliţa inimii lui, şi creatorul poezie este afectat în cel puţin aceeaşi măsură.
         mă voi încăpăţâna să scriu, şi de această dată, exclusiv despre poezia mea, din trei motive pe cât de simple pe atât de corecte: mai întâi pentru că, fiind vorba despre mine, îmi permit să rămân liber şi extrem fără a purta responsabilitatea altora, apoi pentru că, dintr-un soi de defect profesional, cred puternic în diviziunea muncii. or, treaba mea e să scriu poezia mea şi, eventual, despre poezia mea. partea de insectar aparţie domnului mincu, domnului manolescu, domnului ştefănescu şi mai tinerilor – dar atât de comozilor – colegi ai domniilor lor. şi-ar mai fi, ca ultim argument, incredibila eterogenitate a celor tineri, particularitate care face ca orice afirmaţie generală să excludă mai mult decât să includă.
         fiind vorba de mine, pot spune, spre exemplu, că azi nu se mai scrie poezie. nu numai poezie. textele poetice sunt cocktail-uri inteligent dozate de imagini poetice, abordări psihologice ale relaţiilor interumane, teorii comunicaţionale, principii de marketing, mecanisme de advertising ideatic sau elemente aparţinând altor forme de manifestare artistică. toate topite într-un sentiment viu, ascuţit, de iubire mare, de dragoste mare ca formă directă de conectare la sensibilitatea cititorului.
         fiind vorba de mine, îndrăznesc să afirm că eu nu scriu poezie. şi că nici nu mă interesează să scriu poezie. poeţii sunt o specie frumoasă de oameni însă cu nici o altă inimă decât cea proprie şi nici un alt centru decât „eu”. nescriind poezie, nu am nici o pretenţie de originalitate în ceea ce afirm şi nici nu mă situez în vreun fel faţă de cei care sunt, într-adevăr, poeţi în sensul acceptat al cuvântului. orice complicaţie în plus vis-a-vis de cele afirmate anterior aparţine celui care o provoacă.
         desigur că, dacă urmanov este în afara literaturii şi textele sale sunt în afara acesteia şi reprezintă cu totul altceva decât poezie. urmanov este un creator de interfeţe comunicaţionale. interfeţe care, accidental, se apropie puternic de ceea ce este general recunoscut ca fiind text poetic. interfaţa comunicaţională reprezintă orice mecanism de apropiere a celui de lângă tine: de la a-l strânge în braţe sau a-i zâmbi dimineaţa, în drum spre birou până la poemele utilitare despre care am mai scris şi cu altă ocazie şi la care voi face referire şi de această dată.
         textul utilitar – varianta cea mai apropiată de literatură a interfeţelor comunicaţionale - presupune mutaţia dinspre o viziune estetică asupra obiectului creaţiei către o viziune de tip funcţional, cu tot ce antrenează o astfel de reorientare. în fapt, textul utilitar nu-şi încorporează elementele valorice: profunzimea / poeticitatea / autenticitatea nu se regăsesc în textul fizic, în ţesătura de cuvinte scrise, ci exclusiv în sensibilitatea consumatorului de text poetic.
         în definitiv, o săgeată nu este un obiect mortal în sine, mortal este efectul pe care îl produce săgeata în “consumatorul” ei. în acelaşi fel, nu virtuozităţile tehnice, formulele poetice de un fel sau altul, dau textului utilitar valoare, ci măsura în acesta care îşi demonstrează utilitatea.
         măsura utilităţii unui text poetic decurge din capacitatea acestuia de a-şi depăşi însăşi condiţia de text şi de a provoca o transformare în cititorul său. când spun că între textul poetic şi textul publicitar nu există mari diferenţe am în vedere tocmai acestă identitate de virus informatic a textului: el trebuie să intre în sistemul cititorului şi să-l paralizeze, el trebuie să-şi vândă ideea / sentimentul în exact acelaşi mod în care textul de advertising vinde frigidere sau detergenţi.
         din acest punct de vedere, între o idee / un sentiment şi un frigider nu există nici o diferenţă notabilă. amândouă trebuie vândute, sub o formă sau alta, unui consumator care evoluează într-un mediu ce abundă în oferte de idei / sentimente / frigidere. textul poetic trebuie să convingă, să seducă, să argumenteze superioritatea valorică a conţinutului său în exact acelaşi mod în care textul publicitar argumentează superioritatea frigiderului A asupra frigiderului B.
         şi nu mă refer la politica de marketing a editurii care publică un volum de poezie. mă refer la însuşi textul poetic: el însuşi trebuie să funcţioneze ca un text publicitar, el însuşi trebuie să aibă capacitatea de a se autoinstala în cititor şi a-i provoca o transformare. şi asta nu o spune micul urmanov – o spun Cartwright şi Zander  mult mai direct: “o persoană (în speţă poetul) are putere asupra alteia (consumatorul textului poetic) numai dacă poate îndeplini o acţiune (textul, în cazul nefericit al poeţilor) care va produce o schimbare (EFECT!) în cealaltă persoană”
          afirm că textul poetic contemporan este şi trebuie să fie manipulator prin definiţie. iar valoarea sa “literară” decurge din tocmai eficienţa manipulării. în definitiv, concurenţa diferitelor mijloace de transmitere de mesaje (iar poezia nu este, în esenţă, nimic altceva decât simplă transmitere a unei informaţii sentimentale) se manifestă tocmai în vederea acaparării acestui sclav-stăpân care este consumatorul de idei / sentimente, fie că el este înţeles / abordat ca spectator (teatru / dans), telespectator (televiziune), cititor (presă / literatură), auditor (radio) sau simplu privitor (pictură / sculptură).
         ceea ce diferenţiază multiplii ofertanţi de transmitere a informaţiei este tocmai capacitatea fiecăruia de a maximixa utilitatea consumului de informaţie al receptorului. poate ar trebui menţionat faptul că sensul economic al utilităţii - şi sensul cu care operăm - este acela de “satisfacţie resimţită în urma consumului”. or, analizată din acest punct de vedere, poezia este evident cea mai deficitară modalitate de comunicare: calităţile sale cele mai nobile, limitarea sa la sfera extrem de restrânsă a unor elite, toate se transformă în defecte majore, în factori care contribuie la menţinerea handicapului cu care poezia evoluează astăzi în cadrul concurenţial de care am vorbit.
         cred cu putere: ceea ce poate relansa textul poetic este schimbarea perspectivei din care este el privit - o reinterpretare / regrupare critică a textelor poetice în funcţie de elementele din procesul comunicării care au deţinut supremaţia în diferitele perioade ale istoriei literare poate conduce la concluzii surprinzătoare. din nou: aceasta nu intră în atribuţiile mele, ale ne/poetului creator de texte utilitare, ci ale criticilor literari de specialitate - şi avem destui şi foarte bine pregătiţi.
         însă, menţinându-mă în laboratorul meu propriu, nu pot trece dincolo de realitatea faptului că, dintre toate formele de comunicare amintite, poezia este aceea care şi-a dovedit incapacitatea de a face trecerea către cititor şi a rămas închistată într-o succesiune de formule gratuite, de o ineficienţă evidentă în transmiterea mesajului. majoritatea celorlalte forme de exprimare au înţeles în timp util că, fără un receptor, întregul mecanism de comunicare îşi pierde logica de a mai exista şi s-au orientat către acea formulă a suportului comunicării în care sunt accentuate funcţiile conativă şi, respectiv, metalingvistică ale procesului comunicaţional.
         revenind la interpretarea anterioară, cele două funcţii reprezintă exact departamentul de marketing al textului poetic, interfeţele de contact, acele instrumente de identificare a codului propriu comun al celor doi actanţi comunicaţionali şi a celor mai eficiente modalităţi de utilizare a acestuia, în condiţii de maximă utilitate a consumului resimţită de cititorul / receptorul transmiterii. şi tocmai aceste funcţii sunt minimizate, dacă nu chiar ignorate, în textele poetice contemporane.
         şi dacă ceea ce asigură putere (influenţă) asupra cititorului este capacitatea poetului de a întreprinde o acţiune (textul) prin care să producă o schimbare în acesta, ceea ce mobilizează cel mai puternic este, o spun psihologii (Howard Vernon), „ceva practic, acel ceva care funcţionează cu adevărat”. un apus de soare, o grădină primăvara, o seară ploioasă de toamnă, lumina lunii - toate acestea sunt produse ale unui mecanism de detectare a punctelor slabe ale sensibilităţii receptorului şi activarea acestora în vederea conectării sale la realitatea textului poetic propus şi aderarea la ideile / opiniile pe care acesta le propune.
         poemul utilitar vizează tocmai recuperarea acestui mecanism – iar nu a unor formule poetice / produse finite anterioare ale acestuia - şi repunerea sa în funcţiune în contextul în care evoluează omul contemporan: un apus actualizat pentru un cititor prezent.
         cea mai puternică trăsătură a textului poetic utilitar este însăşi capacitatea sa de a nu mai fi literatură: inteligenţa de a nu îşi încorpora calităţile poetice ci de a şi le exterioriza, a se descarna de toate calităţile poeticilor anterioare – fără ca asta să însemne o negare ci mult mai mult: o relocalizare a acestora şi, implicit, a mesajului poetic, în cititor.
         voi încheia reafirmându-mi convingerea că apariţia unei noi generaţii literare este iminentă. nu ştiu – şi nici nu-mi propun să aflu atâta vreme cât eu însumi scriu – în ce măsură ea există deja sau în ce raporturi valorice se află cu literatura anterioară. sunt însă de netăgăduit transformările majore de sensibilitate survenite în urma revoluţiei, transformări care vor antrena, cât se poate de obiectiv şi natural, o transformare a textului poetic. în ce direcţie? eu spun că în aceea a receptorului, a celui de lângă: o altă inimă / o altă literatură – aceasta poate fi esenţa „generaţiei tu”.