În numărul 40 (10-16 februarie 2003) al suplimentului săptămânal Ziua literară, Marin Mincu adresează întrcbarea dacă se poate vorbi cât de cât argumentat despre o posibilă nouă generaţie literară. Trimiterea explicită se face către grupul care s-a reunit în Cenaclul „Euridice”, pe care-l păstoreşte criticul, grup care a preluat şi membrii care au făcut parte din cenaclul condus de Marius Ianuş. Textul publicat conţine şi necesarele dubii care să stimuleze dorinţa efectivă de a elucida obstinaţia discutării în termeni generaţionişti despre ultimele patru decenii din literatura română. Se reînvie, altfel spus, o controversă mai veche legată de această periodizare a istoriei literare care are drept consecinţă, logic, o anumită clasificare a autorilor.
         Pentru a contura un răspuns cât de cât aplicat este necesar să clarificăm mai întâi ce înseamnă generaţie. O bună introducere în concept poate fi găsită la Paul Ricoeur, în primul volum din Temps et récit (Éditions du Seuil, 1983). Efortul reflexiv al lui Ricoeur, întemeiat în principiu pe contribuţiile lui Kant, Dilthey, Max Weber, Karl Mannheim şi mai ales Alfred Schutz (Die sinnhafte Aufbau der sozialen Welt, 1935), merge în direcţia unei definiri generale a ideii de generaţie şi de succesiune a generaţiilor. Voi reţine, pentru uzul discuţiei care urmează, doar câteva noţiuni din teoria gânditorului francez: vârstă biologică, experienţă, orientare, ideal, tipicitate. Util mi se pare, de asemenea, conceptul durativ, care este fundamentat de Schutz şi desemnează coexistenţa straturilor de vârstă. Nu voi prelua decât cu un sens foarte restrâns şi relativ, printre altele, noţiunea de anonimat, care se referă la topirea indivizilor într-o reţea comună, având caracteristici determinate atât de statutul de contemporaneitate cât şi de asumarea unui ideal tipic, cum se va vedea mai departe. Atrag atenţia că Paul Ricoeur configurează un concept valabil pentru sociologie şi istorie în general, definiţia de mai jos fiind o adaptare a teoriei sale.
         O generaţie literară (artistică, în genere) reprezintă o reţea de persoane care se situează în interiorul aceleiaşi vârste biologice, împărtăşesc acelaşi ideal estetic ataşat unei experienţe care este în linii mari comună sau presupusă ca fiind comună, practică aceeaşi orientare în viaţa literară şi se delimitează, programatic sau numai în virtutea impulsului către originalitate, de predecesori ca şi de succesori. Toate acestea constituie coordonatele unei tipicităţi a generaţiei. Am vorbit despre o experienţă „presupusă” a fi comună întrucât într-o generaţie literară îşi fac loc şi indivizi care se ataşează din mimetism sau din oportunism.
         S-a luat obiceiul de a asocia succesiunea generaţiilor în literatura română cu un criteriu cronologic. Iniţiativa îi aparţine, s-ar părea, lui Laurenţiu Ulici, care, de fapt, le numea „promoţii”, singurul volum apărut din Literatura română contemporană fiind consacrat „promoţiei ’70”. Este vorba de considerarea unui interval de zece ani pentru a delimita o generaţie de alta. S-a vorbit de generaţia ’60, s-a apreciat apoi că au urmat, logic, generaţia ’70, ’80, ’90. Au existat precedente în generaţia ’27 (în fapt, generaţia anilor ’30), numită uneori – impropriu, pentru că este limitativ – „a kriterioniştilor”, şi în „generaţia războiului”, aceasta manifestându-se ca fenomen preeminent aproximativ pe intervalul unui lustru (ca, de altfel, şi generaţia ’60).
         Cum fondul social-politic a avut o importanţă covârşitoare în configurarea acestor generaţii, zece ani au fost, nu întâmplător, intervalul temporal care a putut funcţiona drept criteriu. În mod particular, anumite ritmuri ale istoriei noastre din ultima jumătate de secol au îmbrăţişat intervale de zece ani. Să recapitulăm foarte succint, contând pe completarea de către cititor a datelor pe care nevoia de a nu încărca discursul cu paranteze excesive nu-mi îngăduie să le detaliez!
         Generaţia ’60 constituia resurecţia literaturii subordonate criteriului estetic după anii de proletcultism (în interiorul cărora s-a putut vorbi, urmând expresia lui Marin Preda, de un „obsedant deceniu”), şi anume după momentul ’64, corespunzător eliberării deţinuţilor politici şi mai ales după relativa libertate îngăduită de tezele Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român, din iulie 1965. Era, cu alte cuvinte, întoarcerea la literatura fără sarcină ideologică. Dar semnele dezgheţului se arătaseră după moartea lui Stalin, întâmplată în 1953 şi, mai pregant, după 1958, o dată cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Să se observe intervalul 1954-1964 (efectele dispariţiei de pe scena istoriei a dictatorului sovietic devenind vizibile efectiv cu o oarecare întârziere faţă de data morţii) şi intervalul 1958-1968, ultimul an fiind acela al evenimentelor din Cehoslovacia şi al iminentei invazii a Armatei Roşii pe teritoriul României, moment în care Nicolae Ceauşescu determină o solidarizare a întregului popor – inclusiv scriitori şi artişti –, în jurul personalităţii sale şi a partidului unic.
         Generaţia ’70 continua opera şaizecistă, începând un proces de rezistenţă la comandamentele oficiale, în condiţiile în care Plenara Comitetului Central al P.C.R, din iulie 1971, restrângea libertatea de creaţie, obligând scriitorii şi artiştii să se conformeze obiectivelor propagandei partidului, Şi tot generaţia ’70 realiza, într-un fel, racordul efectiv cu literatura dc dinainte de război, după ce ea fusese redescoperită de şaizecişti. Anul 1980 nu este unul marcat de un eveniment major (dar în decembrie 1979 avusese loc Congresul al XII-lea, care, prin tezele referitoare la continuarea „operei de făurire a omului nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi sublinierea importanţei pentru partidul comunist al rolului „codului principiilor şi normelor vieţii şi muncii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste”, ale cărui prevederi deveniseră, după adoptarea la Congresul al XI-lea, în 1975, un fel de table ale legii valabile pentru întreaga societate), în schimb este anul când în societatea românească se aglutinează din ce în ce mai ferm conştiinţa faptului că regimul Ceauşescu este unul care nu mai are aproape nimic comun cu realitatea României şi cu satisfacerea nevoilor tuturor „oamenilor muncii”, în conformitate cu idealul comunist. Este, totodată, anul în care liderii occidentali încep să manifeste rezerve faţă de politica de la Bucureşti şi când debutează procesul de izolare a României pe plan internaţional, rămânând în principiu, numai legăturile cu ţările lumii a treia. Pe acest fond, apare generaţia ’80, care venea cu stindardul postmodernismului şi, în subsidiar, cu al textualismului. Pare bizar acest postmodernism – Alexandru Muşina are dreptate în intervenţiile exprimate în revista Vatra pe parcursul anului 2002 – într-o ţară care nu izbutise să asimileze şi să consume, din punctul de vedere al dezvoltării economice şi sociale, nici modernitatea, dar aici s-ar deschide o altă discuţie. De fapt, la un moment dat, ideologemele acestea – postmodernism vs textualism – s-au aflat cumva în cumpănă, pentru ca ulterior să se acorde întâietate postmodernismului, mai cuprinzător şi mai bine înscris în evoluţia denominativă a curentelor.
         Alexandrinismul optzeciştilor a fost luat şi ca o reacţie la atmosfera politizată şi la imperativele ideologice ale deceniului. Nu discutăm în acest cadru cât e adevârat şi cât nu în această privinţă. Generaţia ’90 s-a manifestat după momentul răsturnării regimului comunist. Ea venea cu un soi de neoavangardism întârziat, cu o detabuizare a limbajului, cu o propunere de discurs angajat pe direcţia contestării şi denunţării vulgarităţii contextului social, denunţare care se făcea folosind chiar codurile şi limbajul acestei vulgarităţi. Din păcate, pe fondul entuziasmului faţă de un capitalism mitizat, privit mesianic, misterios şi aducător de bunăstare pentru toţi (în fond, o reconvertire a mitului comunist de către mentalul românilor în perioada de confuzie post-decembristă), generaţia ’90 a ratat includerea politicului în literatură. Ceea ce ar fi însemnat sensibilitatea la temele venind dinspre zona respectivă şi nu angajarea, deşi, în treacăt fie spus, unii scriitori au servit politica de partid în chip de salariaţi ai unor oficioase sau ai unor mari cotidiane cu orientari făţişe; angajarea lor nu le-a afectat scrisul, din fericire, dar a influenţat reorganizarea vieţii literare pe grupuri şi grupuscule şi a contribuit la admiterea sau respingerea unor condeie în paginile unor reviste literare sau suplimente culturale, la configuraţia listelor premiilor literare ş.a.m.d.; din această perspectivă, cazul scriitorilor care colaboraseră cu regimul comunist este unul separat. Revenind la nouăzecişti – dar observaţia e valabilă pentru toţi scriitorii care au fost încadraţi în reţelele generaţioniste ale şaptezecismului sau optzecismului, ceea ce nu s-a întâmplat şi cu şaizeciştii sau cu promoţia ’50 (aceasta din urmă necesită o abordare aparte şi nu face obiectul rândurilor de faţă – ei au ignorat astfel ceea ce s-ar fi dovedit una dintre cele mai rodnice şi mai autentice surse pentru creaţia ultimilor treisprezece ani.
         Se neagă criteriul generaţionist pe cel puţin două considerente. Primul ar fi acela că nu este aplicabil nici unei alte literaturi. Aceasta nu are relevanţă câtă vreme noi – sau cei mai mulţi dintre noi, oricum – nu cunoaştem ce s-a întâmplat în literaturile ţărilor din fostul bloc comunist cu care, cel puţin ipotetic, am putea să ne comparăm. Şi, în plus, dacă el se poate dovedi aici un criteriu valabil, operaţional, nu văd de ce ne-am feri să-l utilizăm. Pentru că, întâi de toate, exprimă o posibilitate operaţională, satisface o comoditate a gândirii (nimic peiorativ, orice operaţiune de formalizare este una care urmăreşte  comoditatea   gândirii,   facilitarea raţionamentelor). Depăşind cadrul politic determinat al ţărilor din est, se poate constata că numai ignoranţa duce la contestarea criteriului generaţionist. Ceea ce urmează nu e un argumcnt sofistic de tipul ad autoritatem, utilizarea acestui criteriu este o practică pe care e de presupus că mai degrabă istoricii şi criticii noştri literari şi-au însuşit-o, după obicei, de la şcolile occidentale. Astfel, cine consultă O istorie vle a literaturii franceze de azi, cartea lui Pierre de Boisdeffre, care a influenţat oarecum critica literară a anilor ’70 la noi (fiind tradusă în româneşte în 1972), adică şi pe Laurenţiu Ulici, dă peste criteriul generaţionist. Mai înainte, Albert Thibaudet, care se preocupase de ideea de generaţie în Reflecţii despre literatură (1930) introduce, în Istoria llteraturii franceze de la 1789 până în zilele noastre (1936) un element esenţial în definirea unei generaţii formulând enunţul „generaţia care avea douăzcci de ani în 1789”, şi continuând aplicarea la anii 1820, 1850, 1885, 1914. Cea mai mare parte a şaizeciştilor noştri şi a celor din generaţiile care le-au urmat aveau douăzeci de ani (mai exact, aveau vârste cuprinse între douăzeci şi treizeci de ani) în perioada debutului în scena literară. E în acest argument, să recunoaştem, şi un mic truism, aceasta – intervalul de la douăzeci la treizeci de ani – fiind perioada când se debutează de obicei. Şi, natural, este perioada când se poate vedea ce aduce nou cu ea o generaţie care apare, cum se înscrie ea în ceea ce se numeşte Zeitgeist, spiritul timpului. La noi, motivele lui Thibaudet şi ale lui Pierre de Boisdeffre au fost inteligent şi aplicat dezbătute de Radu G. Ţeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, carte apărută în 1993, anterior cu doi ani celei a lui Laurenţiu Ulici, dar se cuvine spus că „Introducerea” cărţii lui Ulici data din 1985 şi presupun că atribuirea acestuia din urmă a preocupărilor generaţioniste se datorează intervenţiilor în presa literară ca şi fenomenului pe care Thibaudet îl numeşte „critică vorbită” (cei interesaţi ar putea să deruleze o investigaţie anume cu privire la acest subiect). Radu G. Ţeposu face trimitere şi la alte nume de autoritate în critica apuseană care au uzat de criteriul generaţionist într-o elegant disimulată paradă polemică, ideea nefiind agreată unanim mci atunci cum nu este nici acum. Astfel, sunt pomeniţi Wilhelm Pinder, Julius Petersen, Gaëtan Picon. În fialul acestei liste de nume revine în România evocând tabloul pe care Al. Piru îl face în Discursul critic (1987) generaţiilor literare autohtone. Cum se vede, obiecţiile care vin dinspre această parte la ideea de taxonomie sunt perfect neîntemeiate.
         Al doilea motiv este mult mai serios şi are în vedere coexistenţa generaţiilor literare – conceptul durativ al lui Schutz – şi mai ales perioada lor de fertilitate artistică, fertilitate care nu mai este una încadrabilă duratei de zece ani. Cu alte cuvinte, o generaţie nu moare o dată cu aparţia uneia noi. Nu se întâmplă asta nici în viaţă, unde avem, simultan pe acelaşi palier istoric – cum atrage atenţia Alfred Schutz, pe care-l creditează la maximum Paul Ricoeur –, predecesori, contemporani şi succesori. Marin Mincu avansa ipoteza că generaţia Nichita Stănescu (substitut prin sinecdocă pentru generaţia ’60) şi-a epuizat resursele creative în 33 de ani.
         Nu mi se pare că simultaneitatea, conceptul durativ, ar afecta funcţionalitatea conceptului de generaţie literară, aşa cum s-a configurat el în critica românească a ultimelor decenii, cu condiţia să admitem ca implicită această coexistenţă despre care vorbeam mai sus. Karl Mannheim (şi el asumat de Paul Ricoeur) vorbea în articolul din 1928 Das Problem der Generationen despre noţiunea de Ungleichzeitigkeit des Gleichzeitigkeit, nesimultaneitatea simultaneităţii. La fel, nu este lămuritor din această perspectivă faptul că la cenaclul „Euridice” unii dintre scriitorii din generaţia ’80 nu au audienţă. O trăsătură esenţială a unei generaţii literare este aceea că ea neagă tot ce este legat de generaţia dinaintea ei. Este o luptă pentru primul plan al vieţii literare în această atitudine (sunt de amintit şi textele programatice ale optzeciştilor de la începuturile lor, ca şi cele ale nouăzeciştilor, negând vehement literatura dinainte). Dar este, de asemenea, reflexul unei tociri a clişeelor pe care fiecare generaţie le cultivă, legată, desigur, de inflaţia acestora.
         Atât cât am putut urmări, cenacliştii de la „Euridice” au respins mai degrabă optzecismul ca stil, ca tipar, dar unii optzecişti au fost receptaţi cu oarecare empatie. Este cazul lui Ion Stratan, de exemplu, care scrie într-un stil şi o tehnică mai apropiate de ale lor. Prin Ion Stratan, care a depăşit matricea optzecistă, îi am în vedere pe toţi acei scriitori ai generaţiei care s-au îndepărtat de canoanele ei. Şi, se ştie, canoanele postmodernismului românesc s-au dovedit foarte stricte, membrii generaţiei comportându-se în această privinţă într-o manieră apropiată celei a suprarealiştilor grupaţi în jurul lui Andre Breton, vigilenţi, adică, în privinţa purităţii discursului. Ion Stratan, George Vulturescu, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoieşu sunt dintre aceia care au fâcut efortul de a lua literatura pe cont propriu la un moment dat, degajându-se de cadrul stilistic pe care generaţia l-a constituit şi care i-a adus succesul.
         Principalele cauze ale decăderii unei generaţii, ale pierderii ei de statut şi de audienţă sunt, în principal, următoarele: diminuarea capacităţi creative care survine pe măsura creşterii vârstei biologice; rămânerea într-un proiect care este cel al generaţiei ca entitate; asumarea -inconştientă sau din calcul, unii scriitori pătrunzând în literatură numai datorită prezenţei în grup – a unui „anonimat”, adică a unei prea mari identificări cu acesta aproape până la anularea personalităţii scriitorului ca individualitate creatoare; suprasaturarea pieţei ideilor literare cu principiile şi tehnicile devenite fetişuri. Cu cât o generaţie literară are un program mai deviat de la fluxul natural, ca să spunem aşa, al dinamicii literare, mizând excesiv pe experiment şi pe epurarea de real, cu atât şansele de a fi contestată mai curând sunt mai mari, cu atât vehemenţa acestei contestări este mai acerbă cu atât, deci, timpul ei istoric este mai redus. Cu cât o generaţie are mai puţini „dizidenţi” sau „dezertori” (scriitori care iau pe cont propriu literatura, nemaiţinând cont decât într-o mică măsură sau deloc de programul cu care generaţia şi-a făcut loc în arenă) cu atât ea e mai expusă negării în bloc şi „morţii” timpurii. Pentru că apare şi presiunea generaţiei succesoare, ce nu se sinchiseşte de cele mai multe ori nici de faptul că şi-a făcut ucenicia literară tocmai la maeştrii de până mai ieri, nici că ea apare, ca din capul lui Zeus, tocmai din precedenta. Caz tipic de revoltă împotriva tatălui. Paricidul se practică şi în lumea literară de azi ca şi în ceata primitivă analizată de Freud în Totem şi tabu.
         Am repus în discuţie argumente în favoarea conceptului de generaţie şi pentru justificarea periodizării ei aşa cum sunt acestea acceptate de către o parte din critica românească. Nu văd, însă, repet, în acest concept, decât unul operaţional, un item formal, util în analiza unora dintre faptele literare, prea puţin folositor în privinţa altora. Un construct teoretic având un grad oarecare de
corespondenţă cu realitatea socio-literară. El explică poate bine o parte din dinamica vieţii literare dar nu mai are aceeaşi aplicabilitate când e vorba de analiza operelor în sincronie, de pildă (non-simultaneitatea simultaneităţii). Dacă luăm doi-trei ani editoriali din intervalul 1991-2000 ca eşantion de analiză, vom constata că au putut apărea cărţi semnate de ŞtefanAug. Doinaş, Nicolae Balotă sau Comel Regman, Constantin Nisipeanu, reprezentanţi ai suprarealismului, de Ana Blandiana, Florenţa Albu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ilie Constantin, Nicolae Breban, Fănuş Neagu, care fac parte din generaţia '60, de Alexandru George, Mircea-Horia Simionescu, Costache Olăreanu, membri ai aşa-numitei „Şcoli de la Târgovişte”, care a debutat o dată cu generaţia '70, cărţi de Nicolae Prelipceanu, lon Pop, Eugen Uricaru, Ileana Mălăncioiu, Carolina Ilica – ei făcând parte propriu-zis din ceea ce am numit generaţia '70, de Dumitru Ţepeneag, reprezentant al „onirismului”, manifestat tot în deceniul al optulea, de Gheorghe Crăciun, care e un optzecist pur, de Daniel Pişcu, Simona Popescu (optzecistă de prima linie ca orientare, deşi mai tânără decât vârsta lor biologică), de Mircea Cărtărescu, de Gheorghe lova, care şi-a asumat aproape existenţial textualismul, de Saviana Stănescu, Rodica Draghincescu, Horia Gârbea, nouăzecişti cu patalama.
         Lucrurile se complică dacă luăm în calcul, fie şi numai fugitiv, cărţile unor Marin Mincu, promotorul unui autenticism al scriiturii care poate fi în sine un curent, după ce cândva contaminase optezeciştii de textualism, Dan Stanca, fantast mistic şi revoltat, Ruxandra Cesereanu, barochizantă cu particulare accente vitaliste, Şerban Foarţă, unul dintre cei mai rafinaţi artizani ai versului din literatura română, George Cuşnarencu, brusc şi inteligent revenit la naraţiunea cu trăsături realiste, Nora luga, realizând în Săpunul lui Leopold Bloom un roman postmodem, deşi ea aparţine generaţiei '70, Nicolae Ţone, care încearcă să se ataşeze la firul avangardei, Angela Marinescu, o poetă de inspiraţie neo-expresionistă, Floarea Ţuţuianu, care practică un erotism livresc, îmbibat de simboluri şi care scrie mai curând ca poetesele literaturii franceze contemporane, Alexandru Ecovoiu, care scrie cu gândul la teme ce n-au fost niciodată atacate în literatura noastră şi aşa mai departe. Nici nu am făcut apel la vreunul dintre numele recuperate, la „promoţia reformată”, cum o numea Laurenţiu Ulici, urmând să-i dedice un volum din cele cinci ale proiectatei sale Istorii sau la vreunul dintre manuscrisele care nu au putut să vadă lumina tiparului în regimul comunist şi au apărut abia în deceniul al zecelea.
         Pentru ca lucrurile să se complice şi mai tare, sunt scriitori a căror vârstă biologică i-ar plasa într-una dintre generaţiile amintite, dar care fie aderă la altele, precum Simona Popescu, deja amintită, sau Octavian Soviany, care face un postmodemism de un mişcător umanism pe partitura generaţiei lui Dimov, fie îşi văd de un drum al lor, cum face Simona-Grazia Dima. Sau nu sunt luaţi în calcul pentru că nu fac parte din „mişcare”, cum este Claudiu Soare, un nouăzecist neînregimentat, cum este şi Emilian-Galaicu Păun, cum sunt şi Dan-Mircea Cipariu, Adrian Lesenciuc, Diana Manole, Nina Vasile, Marian Oprea, Anatoli S. Ciucurovschi.
         Istoriile literare ţin cont de criteriul generaţionist în măsura în care el apare ca relevant istoricului. Ordonarea scriitorilor, operelor, curentelor se poate face după diferite alte criterii: origine, an de debut, grupare înjurul vreunei reviste, anumite trăsături dominante ale stilului, după genul literar în care autorii s-au ilustrat şi câte şi mai câte.
         Revenind la întrebarea iniţială, şi anume în ce măsură care bate la porţile afirmării (citeşte: tinde să disloce măcar generaţia anterioară, deşi pe nouăzecişti nu prea-i văd încă într-o situaţie de dislocat, vreau să spun că nu şi-au edificat poziţii importante din care să controleze administrativ o parte a sistemului, cu toate că au depus eforturi masive în acest sens, mergând uneori pe căi nu tocmai ortodoxe, în plus, douămiiştii, cu prea puţine excepţii, cântă în bună măsură cam pe acelaşi diapazon literar cu ei), cred că ea vine dintr-un punct de vedere prea timpuriu, dintr-un altul tocmai la timp. Deocamdată, ei constituie un grup, sau o gupare dacă e mai adecvat termenul la fenomenul de sociologie literară pe care-l constituie acest cenaclu. Asta erau şi cei de la „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu şi de la „Junimea” lui Ovid. S. Crohmălniceanu înainte de a deveni „Generaţia ’80”. Sunt încă prea tineri pentru a avea o relaţie „stabilă” cu literatura; cam toţi abia au trecut de douăzci de ani; îndeplinind însă condiţia lui Albert Thibaudet. Trebuie să le apară cărţile în număr mai mare, depăşind uneori neconvingătoarele debuturi, trebuie să publice mult în reviste, trebuie să se vadă ce pot şi ce vor. Găsesc, de aceea, din cale-afară de deplasate laudele ditirambice care li se aduc deocamdată, cu toate că încerc adesea un sentiment de simpatie faţă de mandarinismul lor manifestat uneori în dezbaterile de cenaclu. Mă gândesc la un soi de artă a disimulării opiniei despre un autor exprimată printr-un joc de contradicţii între afirmaţiile pozitive, aparent binevoitoare, ale discursului de început şi negarea sistematică, în partea a doua, tocmai a calităţilor pe care s-au prefăcut a le elogia. Cei mai mulţi vorbesc frumos, probează o elasticitate remarcabilă a exprimării opiniilor, adică un pic de ipocrizie polisată când nu sunt – alteori, unii – de-a dreptul lipsiţi de subtilitate şi destul de limitaţi în gustul pe care-l afişează.
         Toate acestea mă duc cu gândul la saloanele franţuzeşti ale secolului al XVIII-lea şi poate că e de văzut partea bună a acestei „şcoli”, în sensul că ar putea contura un tip de discurs ce ar aduce un exerciţiu de eleganţă în lumea noastră literară, dar nu e de ignorat partea negativă, adică forjarea unui jargon şi a unui gen de comportament şi de limbaj care ar abdica de la practica adevărului. Dar, la urma-urmei, practica adevărului este apanajul şi cheia de boltă a criticii, ei sunt sau vor deveni literaţi, condiţie din care nu trebuie să spună decât, vorba lui Platon, „minciuni frumoase”.
         Scrisul lor e încă departe de talentul pe care doar li-l ghicim. Citindu-le textele, se vede că încă nu întrunesc condiţiile enunţate mai sus ca reprezentând elemente ale definiţiei unei generaţii literare.Vreau să spun că nu regăsesc propuneri limpezi de schimbare a paradigmei literare, nu văd decât tatonări pe o linie sau alta, decât eclectism şi o cultură literară mai rău decât precară. De asemenea, lecturile la care am luat parte până acum şi comentariile care le-au urmat îmi arată că nici ei înşişi nu sunt mulţumiţi de ceea ce chiar o parte dintre membrii grupului sau dintre virtualii membri produce. 0 generaţie literară are, ar trebui să aibă, extensie la scara întregii ţări. Va mai dura până când să se cunoască, să se recunoască, să se apropie, să comunice, dacă va fi să fie, să capete un stil, un ton distinct, să fie acceptaţi. E un lucru capital în sensul coagulării unui spirit la nivel naţional acela că la „Euridice” au început să fie invitaţi şi din alte oraşe decât Bucureştiul tineri care încep să se afirme ca scriitori.
         Nu e mai puţin important succesul la critică. Se vor ivi probabil şi câţiva critici din generaţiile anterioare care să facă acea critică de susţinere de care grupul de azi are nevoie pentru a se impune în conştiinţa colectivă. Aceştia au, la rândul lor, interesul să-şi satisfacă orgoliul, dar şi necesitatea care derivă direct din condiţia acestei profesii, de a participa la năşirea unei noi generaţii. În această privinţă, judecând după ce citesc în momentul de faţă prin gazete, bastionul acesta pare cucerit. Dacă de pildă, Bogdan-Alexandru Stănescu îl analizează pe Marius lanuş într-o cronică din „Luceafarul” folosind nejustificat decât de reverenţa pe care vrea să o facă grupului termenul „fracturism” pentru o scriitură care nu are nevoie de acest concept aplicabil doar în cadrul conexiunii universale în ceea ce o priveşte, s-ar zice că diligenţele propagandistice şi zgomotul mediatic – importante în strategia de impunere – au avut ecou. „Fracturism” mi se pare, până una-alta, un termen inventat mai degrabă din nevoia de a ataşa o etichetă acestei mişcări decât dintr-o necesitate estetică intrinsecă, bine justificată teoretic. Vorbesc despre texte efectiv şi nu despre manifestele şi manifestările grupului. Altminteri, găsesc admirabilă voinţa aceasta de a crea la nivel teminologic şi de a iniţia un curent pentru a scoate literatura actuală din România dintr-un oarecare conformism care nu-i face bine şi cred, de aceea, că e timpul ca ei să dea cu adevărat consistenţă conceptului. Nu chiar în treacăt fie zis, ar fi prima oară după foarte mulţi ani când nu ne-am mai sincroniza după ureche la modele literare din alte părţi şi am lua în propriile mâini destinul literar. În cronica la care mă refer, Bogdan-Alexandru Stănescu, înainte de a face suspecta reverenţă, denunţă şi el, de această dată în mod cât se poate de onest şi de obiectiv, lipsa de articulare teoretică fermă a fracturismului, ceea ce e contradictoriu cu linia articolului.  Probabil că vom şti că scriitorii care încearcă azi să se afirme au devenit o generaţie în înţelesul definiţiei de mai înainte când, după un număr apreciabil de producţii literare, după un interval rezonabil de timp, la un cenaclu va citi unul dintre ei sau mai mulţi şi se va ridica un tinerel care va spune că literatura pe care tocmai a auzit-o i se pare îngrozitor de fanată.
         Premisele ar putea fi deja detectate. Ei tind să se afunde într-o nişă a literaturii, urmându-i pe optzecişti şi pe nouăzecişti fără a părea că iau în seamă faptul că tendinţa perioadei pe care o traversăm este una a reîntoarcerii la fascinaţia povestirii. S-ar putea să reuşească prin rămânerea în această linie, pe care o vor şlefui în felul lor. Dar dacă nu va fi aşa?
         Şi mă tem că nu va fi. Pentru că există un termen al ecuaţiei despre care nu am vorbit până acum. Publicul. Câţi mai caută cărţile optzeciştilor cu excepţia studenţilor acelora dintre ei ajunşi universitari, deteminaţi de o relaţie în care se amestecă fascinaţia şi obligaţia, cum este aceea dintre profesor şi student?!
         Or, în momentul de faţă publicul are nevoie de cu totul altceva – tema orizontului de aşteptare al cititorului actual face parte dintr-un alt proiect de dezbatere, cu o miză uriaşă – decât de exerciţiile de stil ale tinerilor scriitori. Oricât de agresiv sau de subtil ar fi lobbying-ul pe care unii dintre noi îl fac pentru ei. Şi oricât de talentat şi de tenace s-ar dovedi un critic ce va apărea – aşa cum este normal în cadrul unei generaţii – dintre aceşti cenaclişti dotaţi cu verb şi condei, aflaţi încă în faza unui mimetism inconştient. Aşa încât, dacă vor reuşi, succesul lor va fi, anticipez, doar unul de istorie literară. Nu e puţin lucru, dar nu e destul.
         O definiţie bună ar trebui să cuprindă totul şi cât mai simplu. Cea pe care am dat-o mai sus cred că nu izbuteşte să exprime decât foarte abstract un fenomen care caracterizează generaţionismul la noi, sesizabil mai ales la optzecişti şi la nouăzecişti. Ideea de generaţie s-a identificat la scriitorii aceştia şi cu aceea de curent literar. Or, abaterea aceasta s-a petrecut pe fondul unei situaţii socio-literare particulare a României. 0 generaţie poate îmbrăţişa aceeaşi orientare văzută în linii foarte generale, dar nu este obligatoriu ca ea să instituie reţeaua specifică scriitorilor care sunt afiliaţi unui curent. Flaubert şi fraţii Goncourt, Dumas, Labiche, Cremieux şi Offenbach – generaţia de la 1850 în Franţa; iau un exemplu aproape la întâmplare din Thibaudet, pe care l-am invocat mai înainte – nu sunt abonaţi la acelaşi arsenal de tehnici şi subiecte. Dar sunt percepuţi ca fiind compatibili, fâcând parte din aceeaşi generaţie. De ce? Fiindcă îi caracterizează acel unic air du temps, pentru că sunt cei care aduc ceva nou, reprezintă o schimbare de paradigmă în literatură şi în celelalte arte. Ce ar aduce nou generaţia care s-ar forma în retortele laboratorului de creaţie „Euridice”? Observ că unii dintre tinerii scriitori par a nu fi înţeles încă faptul că literatura se face cu oameni şi nu cu cuvinte. Pentru că s-au format într-un mediu care a execerbat virtuţile textului. E, probabil, nevoie şi de dezbateri teoretice în cenaclu şi nu doar de analiza de text aplicată productelor care se prezintă. Acesta este punctul de vedere din perspectiva căruia întrebarea cu privire la o nouă generaţie pică la timp. După optzecişti, care au intrat în literatură tobă de carte – ceea ce le-a inculcat şi germenii eşecului celor care nu au izbutit desprinderea, pentru că li s-a părut că totul a fost spus şi nu mai au cum să ia literatura în latura ei vitală, mărginindu-se la autoreferenţialitate, la ludic, la un textualism greşit asimilat, colportând la modul conştiincios citate din diverşi autori, neştiind că aceasta face parte dintr-o altă paradigmă literară, a intertextualităţii, pentru care, în afară de Cărtărescu şi Groşan altcineva nu a apărut ca fiind realmente înzestrat -, nu se mai poate scrie oricum. Armătura de cunoaştere a celor care citesc la „Euridice” e departe de a predecesorilor. Talentul genuin nu ajunge nici măcar în cazul geniilor. Astăzi, ca întotdeauna, experienţele de cunoaştere sunt fundamentale pentru materia literaturii, Ianuş e singurul care pare să fi înţeles acest lucru înaintea tuturor. Volumul lui recent, Ursul din containăr, îl arată deja ca pe un vârf de lance. Dar, cel puţin în sensul pe care l-a dat unui text citit de o domnişoară într-o şedinţă de cenaclu, el însuşi nu e fracturist. Sau nu mai e. Poezia lui din accst volum a căpătat o forţă de un profund şi patetic umanism, desigur nu în înţelesul clasic al termenului (pe de altă parte, intuiţia exprimată de Bogdan-Alexandru Stănescu în amintita cronică mi se pare întemeiată, Ianuş versifică pe linia proletcultiştilor, scrie, cu alte cuvinte, într-un registru care aminteşte frapant de Dan Deşliu, A. Toma şi Nina Cassian). Un umanism foarte acut, al suferinţei, al căutării de sine a omului într-o lume care i s-a spus că e făcută pe măsura lui dar în raport cu care el se găseşte nu doar străin ci de-a dreptul exclus, şi poate că aici e adevărata fractură care ar dinamiza creaţia tinerilor. 0 estetică a timpului nostru, una din multele posibile, ar fi – după opinia celui care scrie aici – una născută din situaţia aceasta de alienare, din ruptura dintre slogan şi realitate, din înşelările induse de generaţiile mai vechi ale căror victime sunt, prin forţa lucrurilor, tinerii. Îi îndreptâm, fără să ne dăm seama de eroarea noastră, către un model uman care îi va duce direct într-un pragmatism cinic şi spre nevroze care îi vor face să îngroaşe, mai târziu, rândurile în sălile de aşteptare ale cabinetelor psihiatrice. Atât cât am putut să le cunosc literatura, unii dintre comilitonii lui Ianuş dovedesc o siguranţă de nu prea bun augur în mai toate cele. Nu detectez acele interogaţii fundamentale, acele îndoieli, acele tensiuni care fac drama şi măreţia fiinţei umane, dacă nu pare prea mult spus. Şi dacă îşi imaginează cineva că apelul acesta către întoarcerea la om e gratuit, voi aminti doar că nimeni nu-l mai citeşte azi pe Stephan Roll pentru el însuşi, în vreme ce Tristan Tzara, care a ştiut să păstreze această legătură mai bine, are încă multe de spus unui lector contemporan nouă. Ca şi Gherasim Luca, la care istoria internă a textului e parcă totuna cu devenirea şi cu tribulaţiile omului. Revenind, Marius Ianuş ar putea să devină un maestru al generaţiei (ar putea, spun, dacă n-aş constata scăderi impardonabile în ce scrie şi chiar uneori situări în afara literaturii, a poeticului), pentru că – aici din nou definiţia e deficitară – o generaţie nu se poate afirma fară maeştri care să apară din interiorul ei. E nevoie de timp să vină şi ceilalţi. Nu trebuie să grăbim lucrurile.
         După cum e nevoie – cum am sugerat mai înainte – de un critic al generaţiei. Sau de mai mulţi. Entuziasmul lui Octavian Soviany, susţinerea lui Al. Cistelecan şi efortul formidabil al lui Marin Mincu de a le fi şi mentor, şi editor, şi de a le asigura continuitatea cenaclieră prin toate diligenţele ce pot fi ghicite în spatele fiecărei şedinţe nu sunt suficiente. Pentru că nimeni dintre noi, cei care nu mai aveam douăzeci de ani în anul 2000, nu poate înţelege cu adevărat ce se petrece în psihismul tinerilor, nu poate fi apropiat de ei decât printr-o simpatie fatalmente aproximativă. Le-ar fi mult mai de folos cineva dintre ei, care trăieşte aceleaşi idealuri la aceeaşi intensitate, şi cu aceleaşi stângăcii sau entuziasme decât cineva care nu poate avea acces decât mental la experienţele care le sunt proprii. Pariul e mai mult decât literar, e şi existenţial.