Câteva glose la „cearta pe Euridice“

     Cum se cunoaşte, prin bunăvoinţa dlui Alexandru Condeescu, Cenaclul „Euridice“ s-a mutat, din 14 ianuarie 2004, în Rotonda mai sobră a Muzeului Literaturii Române, părăsind pompoasa Sală a Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Nimic mai firesc ca, după ce „a prins“ (vorba lui Nicoale Breban), fragila „Euridice“ să treacă de la instituţia care i-a dat naştere (Uniunea Scriitorilor) la o instituţie mai echidistantă (Muzeul Literaturii). După toate premisele, s-ar părea că totul este normal şi nici nu ar trebui să ne ocupăm în mod special de această „mutare“ acum.
     Dacă avem în vedere, însă, mediatizarea acordată de către presă şi televiziune acestei „întâmplări“, este foarte evident că lucrurile acestea nu s-au petrecut atât de paşnic şi că mai degrabă aici e vorba de manevre repetate subterane, de refulate pasiuni veleitare şi de multiple meschinării grobiene ce au condus la un deznodământ nedorit. Punerea în funcţiune a unui cenaclu literar constituie o întreprindere foarte dificilă şi asta implică totdeauna eforturi agonale pentru ca mecanismele sale secrete să continue să meargă şi în condiţii neprielnice. Aceste „condiţii neprielnice“ s-au ivit chiar de la început şi nu este deloc întâmplător că dl Ion Bogdan Lefter vorbeşte, în nişte note cam arbitrare, apărute în revista sa, de „dihonia“ dintre „conducătorul respectivului cenaclu şi colegii săi de la Ziua literară, Ştefan Agopian şi Marian Drăghici“ (Observator cultural, nr. 203, 13 ianuarie 2004). Nu e un secret că dl Ştefan Agopian a dezavuat constant Cenaclul „Euridice“, fie în notele sale prizărite, fie venind de mai multe ori în stare de ebrietate în şedinţe ca să susţină în faţa participanţilor că „cenaclul e o formă de onanie“. Suferind de complexul cronic al şefiei, prozatorul, cunoscut prin sterilitate, a probat toate scenariile posibile pentru a-l convinge pe Eugen Uricaru să-mi ia conducerea cenaclului. La fel de agresiv s-a comportat şi Marian Drăghici, aşa-zisul „secretar al cenaclului“ care nu a catadicsit să se intereseze de nimic în aceasta funcţie plătita, nici măcar de xeroxatul textelor citite, dar, în schimb, deşi nu a scos un singur cuvânt în timpul dezbaterilor cenaclului, a avut de mai multe ori cutezanţa de a mă trata de sus în cronicile sale „geniale“ (cum singur spunea) şi să-mi dea lecţii în legătura cu valoarea poeziilor unei debutante de 33 de ani, descoperirea sa epocală. Acum apare desigur paradoxal faptul că am putut rabda toate mizeriile premeditate ale celor doi „colegi“ timp de aproape doi ani. Nu am înţeles niciodată îndârjirea lor surdă şi, de câteva ori, intrigat, l-am întrebat pe Eugen Uricaru care este explicaţia exactă a ingratitudinii lor mârâitoare. Nu mi-am dat seama decât foarte târziu că, de fapt, ei se comportau permanent ca nişte posibili pretendenţi la conducerea „Euridicei“, mereu la pândă pentru a găsi momentul oportun pentru a mă substitui. De altfel, dl Agopian s-a lăudat public de mai multe ori că „mă va schimba“. În final, am avut explicaţia acestei mocnite invidii otrăvite atunci când a aparut în ring şi presupusul înlocuitor al meu, dl Alex. Ştefănescu. De curând, cronicarul României literare s-a lăudat într-un text din propria revistă că, dacă ar conduce un cenaclu, „Marin Mincu n-ar avea acces“ la şedinţele acestuia, deşi nu văd cum ar putea să-mi interzică „accesul“ la Cenaclul Uniunii Scriitorilor, unde aş veni din curiozitate în calitate de simplu membru al acestei bresle. Dar aşa cum se procedează când vrei să iei locul cuiva, Alex. Ştefanescu trece imediat la ponegrirea mea pentru vini imaginare, susţinând ipocrit că a refuzat propunerea lui Eugen Uricaru, preşedintele Uniunii, de a conduce Cenaclul, întrucât „s-a răzgândit“ fiindcă „şi-a dat seama că acolo e o atmosferă golănească, pe care a instituit-o Marin Mincu“ („Cearta pe Euridice“, in Cotidianul, 6 ianuarie 2004). E curios cum de a putut să-şi dea seama de „atmosfera golănească“, „instituită“ de mine la Cenaclul „Euridice“, din moment ce prea zveltul domn Alex. Ştefănescu nu şi-a plimbat graţioasa-i făptura nici măcar pentru o secundă prin Sala Oglinzilor, atunci când acolo se desfăşurau şedinţele „Euridicei“. Tactica grosieră a pretendentului la şefia Cenaclului Uniunii Scriitorilor este aceea folosită eficient din timpul ceauşismului: îl infamezi pe cel aflat într-o funcţie de conducere pentru a-i lua locul. Am crezut că, mutându-ma la Muzeul Literaturii, voi fi scutit de agresiuni ignobile. Iată că, pe 21 ianuarie, la a doua şedinţă a „Euridicei“ în noul sediu, a apărut un alt pretendent vehement la şefie, în persoana criticului Valentin F. Mihăiescu, care a strigat public că va face şi el tot ce trebuie ca să fiu înlocuit şi de la Muzeul Literaturii Române. Nu mai am de ce să mă sperii de aceste ameninţări devenite de acum deja benigne. Oricum, lista rămâne permanent deschisă şi pentru înscrierea altor competitori. Important este că Cenaclul „Euridice“ să nu dispară. Ar fi păcat de încrederea necondiţionată pe care ne-au arătat-o tinerii.

(o variantă a acestui text a apărut iniţial în Cotidianul)
Marin MINCU