Seară cu scîntei în Rotonda Clubului de Lectură

     Clubul de lectură Euridice a avut şi pe 21 ianuarie un public foarte numeros. Mulţi tineri, mulţi scriitori veniţi să îi asculte pe cei doi protagonişti ai serii şi destui oameni hotărîţi să îşi facă simţită prezenţa în rotonda de la Muzeul Literaturii. Înaintea lecturii, Marin Mincu a prezentat revista Semne a liceului Mihai Eminescu, salutând prezenţa în număr mare a tinerilor la Clubul Euridice.
     Traian T. Coşovei şi-a început seara cu un demers politic, i-a mulţumit lui Marin Mincu pentru ocazia pe care i-a dat-o la Euridice de a citi alături de tineri valoroşi. Ultima dată când poetul ninsorii electrice a citit la Euridice partenerul său de lectură era Andrei Peniuc care, a amintit Coşovei, anul trecut a şi primit un premiu de debut al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti. „Prin pile!” se face auzită din sală o voce pe care mai tîrziu aveam să o recunoaştem.
     Rugat să citească, Traian T. Coşovei se conformează şi se pune pe treabă. Citeşte cu fluxul său obişnuit, flux de povestitor sfătos şi un pic melancolic, din când în când pus pe glume. Poemele grupate sub titlul „Greva căpşunelor” l-au făcut să mulţumească aşteptările, cel puţin la prima impresie.
     Mitoş Micleuşanu îşi face şi el discursul său politic, doar că pentru el este vorba despre politica scrisului său. Tînărul scriitor încearcă să introducă în mintea cititorilor săi conceptul de „proză industrială”. După scurta teorie îşi începe lectura abruptă, însoţit de chioteli şi aplauze la câte o expresie tăioasă pusă pe seama personajelor. Spectacol complet.
     Cum efectul cruzimilor din textul lui Micleuşanu nu era deocamdată consumat, Marin Mincu îi invită pe doritori să participe la „hăcuirea” şi „măcelărirea” textelor. Ştefania Plopeanu vorbeşte prima, cerându-şi scuze pentru faptul că se simte obligată să declanşeze discuţiile care întîrzie să înceapă.
     Proza lui Micleuşanu îi este cunoscută, şi Mitoş „promite să devină un prozator de miză forte, care se conturează tot mai clar ca un prozator interesat de teme mari.” Încercând să fixeze antecedentele din istoria literară ale scrisului lui Micleuşanu, Stefania Plopeanu se trezeşte întreruptă din ce în ce mai violent de Valentin F. Mihăiescu: „Henry Miller este ?” Evident, era vocea de mai devreme... Henry Miller nu era dar, imediat, aveam să aflăm că dl. Mihăiescu nici nu auzise textul lui Micleuşanu. Ştefania Plopeanu mai apucă numai să îl numească pe Mitoş „un realist ocult, care amestecă magicul şi fantasticul”, pînă când este întreruptă din nou de dl. Mihăiescu, hotărât să găsească o notă cât mai puternică pentru intervenţia sa... Mai întîi pregăteşte terenul protestînd pentru didacticismul doamnei Plopeanu, pentru a-şi stabili de-a binelea discursul în negocieri asupra statutului matrimonial al vorbitoarei. Cînd încearcă să vorbească fără să fie el însuşi didactic încearcă o observaţie pe text dar îi iese numai „Viaţa este foarte scurtă”, „Nu-i nimic, intervenţia domnului Mihăiescu o face să pară şi stupidă”, se aude prin sală... Cum „pe prozator eu am refuzat să-l ascult”, domnului Mihăiescu nu-i rămâne decât să amintească de prietenia cu Coşovei care „nu este capabil să sufere. Mă aşteptam de la Traian să facă ceva mai grav... mă aşteptam să-l doară undeva... Eu cred despre poezie că, într-un moment al existenţei tale poetice, trebuie să te doară undeva. Domnul acesta este capabil să facă poezie, dar nu e în stare să sufere pentru că face poezie.”
     După un scurt moment de tulburare şi amuzament, Elena Pasima se repede glonţ la locul vorbitorului şi se lansează într-o comparaţie a desenatorului Micleuşanu cu prozatorul Micleuşanu. „Proza lui este spectaculoasă, iar în scris aplică alte legi de compoziţie decât cele pe care le aplică în desen... Nu pot să spun că face o proză barocă dar foloseşte foarte mult dezordinea ca principiu fecund...” Pasima îşi termină discursul şi se repede să se întoarcă la locul ei, dar Traian T. Coşovei se vede ignorat... „Nici măcar numele nu mi l-a spus... o să vă fac să-mi reţineţi numele pînă la primăvară!” şi în primul moment în care iese pentru a fuma o ţigare, poetul îi întinde Elenei Pasima unul din poemele pe care le citise, semnat citeţ cu literele înflorite marca Traian T. Coşovei.
     Poetul s-a simţit dator să-şi expună părerea despre textul prezentat de Micleuşanu. Coşovei remarcă delirul din proza lui Mitoş, dar şi fiorul subteran care îi traversează scrisul...
     Octavian Soviany anunţă că „seara a început prost şi nu este de acceptat să ne obstrucţionăm unii pe alţii. În fond un cenaclu nu este un loc în care se monologhează şi tocmai aceasta este şansa pe care o oferă clubul Euridice.” Soviany trece imediat la analiza metodică a textelor, arătându-se un bun cunoscător al liricii lui Coşovei... „Este un joc graţios, asta este nota distinctivă a poeziei lui. Dar textele din această seară nu modifică în mod esenţial imaginea pe care o avem deja formată despre Coşovei.” Când încearcă să vorbească despre evoluţia lui Coşovei de-a lungul carierei sale, reacţia lui Valentin F.Mihăiescu este automată, criticul stigă îndreptîndu-se spre uşă: „N-ai citit! N-ai citit nimic!”
     Trecînd la Mitoş Micleuşanu, Soviany atrage atenţia asupra unei observaţiei juste făcute de Pasima: „Este adevărat că are nevoie de mai multă rigoare. De remarcat este şi faptul că Mitoş nu foloseşte atît sexualitatea cît şocul pe care îl oferă pasiunile. Micleuşanu are o viziune construită în spiritul unei lumi extrem de violente.”
     Coşovei întreabă dacă nu cumva incoerenţa lui Micleuşanu nu este planificată, dar Soviany nu este prea convins: „Nu cred că Mitoş urmăreşte asta...”
     Ionuţ Chiva se strecoară lîngă masa de la care au fost făcute lecturile şi găseşte inspirat o cheie a prozei lui Micleuşanu: „Mai repede decât de Miller, aici este vorba despre Portocala mecanică şi Burgess.” Coşovei vrea neapărat să nu scape prilejul pentru a impune părerea sa despre textul lui Mitoş, „Este o dezlînare organizată!” Chiva îşi vede de treabă: „Coşovei are o poezie cu poantă care uneori este un pic forţată”.
     Paul Vinicius îl ia pe Coşovei dintre cunoscuţii săi, şi îl aşează direct în linia focului: unii susţin că poate să existe un tipar pentru poezie, dar lectura lui Coşovei a amintit foarte mult de poezia pe care o făcea în volumele publicate până acum. Mitoş, în schimb, a fost pentru Vinicius o surpriză. „A fost revelaţia serii pentru mine, a spus poetul Eclipsei, Mitoş cu balansul său între coerent şi incoerent, pufos şi ascuţit...”
     Mircea Cârstea vorbeşte despre poezia lui Coşovei ca despre o „poezie paradigmatică”, şi nu crede că au dreptate cei care îi reproşează lui Coşovei tonul facil. Pe Micleuşanu îl înscrie într-un curent al obsesiei provocate de „teoria complotului”, dar îl apropie de Dürrenmat şi consideră „originală atmosfera primară a carnaţiei violente, sondarea animalităţii. Sper să scape de paradigma complotului. Ştefan Caraman şi Liviu Antonesei au mai încercat mai încercat să folosească acest limbaj, dar încă mai sunt multe pudibonderii legate de el. Cred că o să fie o literatură exclusivistă...”
     Răzvan Ţupa, chemat la masa de înregistrare, face fişe: „Traian Coşovei vine mereu cu o lectură egală cu măsura pe care a dat-o în volumele publicate... de fiecare dată prietenii îi reproşează asta!” Ţupa vede în poemele lui Coşovei din seara aceasta un principiu al derivei în funcţiune... „un mecanism care s-a defectat şi care continuă să emită aceleaşi şi aceleaşi fragmente de real care cîndva purtau marca Traian T.Coşovei.”
     Florin Anastasiu vine hotărât să ofere un discurs care nu iartă nimic: „Nu cred că poezia graţioasă poate să fie îngurgitată de cititorii de poezie, în textele lui Coşovei există un minim de autenticitate, cred că de multe ori foloseşte nişte artificii facile.” Despre proză: „Micleuşanu are un text care poate fi considerat o unitate organică între text şi fiinţa care îl locuieşte. Există la el o voluptate a formelor deconstruite şi o voluptate a fricii...”
     Alexandru Bănulescu îi trimite, într-un discurs lung, pe Coşovei către o poezie fantastică iar pe Micleuşanu îl plasează în naturalism.
     Invitată să îşi continue intervenţia întreruptă mai devreme de dl. Mihăiescu, Ştefania Plopeanu avansează ideea că „Traian T. Coşovei este nu un poet care nu mai suferă de nimic, cum au spus cei dinainte, ci un poet care suferă pentru că nu suferă” Coşovei este încîntat şi atunci cînd aude că „se situează în dîra lui Nichita Stănescu, prin felul în care a ajuns să vorbească, a ajuns la un nivel de la care riscă să nu mai poată să coboare pe pămînt! În poemele de astă seară coboară voit, în picaj, pentru a ranversa metafora în platitudine.” „Iar Micleuşanu este un romancier cu miză de serie A realizat cu mijloace de serie B”, conchide doamna Plopeanu.
     Nicolae Ţone recunoaşte că poemele lui Coşovei par uşor obosite, dar nu trebuie să fie trecut cu vederea faptul că „discursul său este unul dintre cele mai disciplinate feluri de a face poezie”. Micleuşanu i se pare o comedie povestită spumos.
     Gabriel Rusu vrea să fie reţinut exemplul dat de Faulkner atunci când a fost întrebat care este cel mai mare scriitor american şi răspunsul său a fost Thomas Wolfe. „Thomas Wolfe a ratat cel mai mult, susţinând că a cîştiga în literatură însemnă uneori a rata.”
     Mihai Gălăţanu îl face din start pe Coşovei fracturist... „dar în seara aceasta el nu a citit decît două poeme.” dar este de acord cu Ştefania Plopeanu în legătură cu influenţa lui Nichita Stănescu. Textul de proză i se pare foarte artificial...avînd  „o ruptură între proiect (foarte generos) şi punerea în operă”.
     Mulţumit că formula clubului Euridice a prins şi confruntarea apare ca necesară, Marin Mincu anunţă că în viitor accentul va fi pus pe tinerii scriitori. Data viitoare citesc Constantin Virgil Bănescu şi Irina Bandrabur.
    

Răzvan ŢUPA

Greva căpşunelor

Anul copiilor

E seară.
E prea târziul acela de care ne e frică. 
În parc,
o femeie spală cu mâini lacome
statuile cu capete de copii…

Câinii latră,
copiii au capete
de marmoră
sau de bronz.  

Nici anul acesta nu a trecut în zadar.


Ascultând un disc vechi

se dedică Ioanei Mănescu

Nu-mi place muzica pe care o asculţi,
nu-mi place stilul tău de viaţă,
nu-mi plac pisicile tale,
nu-mi place câinele tău,
nu-mi plac parfumurile tale,
nu-mi place felul în care vorbeşti franceza,
nu-mi place maică-ta,
nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,
nu-mi place cum te priveşti în oglinzi,
nu-mi plac rochiile tale,
nu-mi plac fotografiile tale,
nu-mi plac tablourile tale de pe pereţi…

Cerul e albastru.
Te iubesc!


Căpşuni amare

O carte poştală netrimisă,
o scrisoare necitită şi,
                              mai la urmă,
o şuviţă de păr închisă
                într-o cutie de chibrituri…

Apoi calendarul
din care lipsesc câteva zile,
                                    câţiva ani.
Până la urmă şi căpşunile
                    sunt amare sezonul acesta.


Christmas blue

Văzute de la al treilea etaj,
palmele tale lăsau umbre atât de mari,
încât o pasăre a început să cânte
crezând că vine zăpada.

Eu nu mai văd nimic.

Iubito, mie să-mi faci supă albastră!


După aceea

Ştefaniei

De ce copacul tău bonsai mă minte?
Oare cum a dispărut peştişorul auriu din acvariul
                                                           zilei de ieri?
Cum s-au rătăcit bijuteriile Coroanei Regale?
Iubito, spune-mi, de ce ai întârziat toată noaptea?

Numai pisica şi valurile mării care te-au adus la ţărm mi-au răspuns la aceste întrebări.

Şi pata de sânge de pe rochia ta galbenă!


Eclipsă totală de căpşuni

doamnei Daniela Tomescu

E noapte, tu eşti departe,
                                 aproape uitată.
Nimeni
        n-o să te reinventeze din vise…
Pe cer e o eclipsă totală de căpşuni –
                                      de asta profită fragii!


Greva căpşunelor

Aseară ţi-am golit sertarele de amintiri.
Îţi luasem cercei şi alte acareturi:
şoapte strecurate în ureche,
îmbrăţişări de mucava…

pianul din salon
la care îmi cântai
noapte de noapte,
mătăsurile tale care foşneau roz
ca şi mărturisirile tale,
candelabrul greu de cristal,
care arunca lumini ireale
                             pe umerii tăi,
buzele tale, care îmi şopteau
că se pregăteşte
al treilea război mondial,
liliacul din grădina ta,
amintindu-mi
de vremuri mai bune
şi pisicile tale smălţuite
                          cu promisiuni…

Dimineţile somnoroase,
plicul alb al trupului tău în lumină…
parfumul acela… atârnat de gâtul tău
ca un bandaj de nelinişte.
brăţările tale, eşarfele tale, spaimele tale…

Într-o dimineaţă de toamnă a venit şi greva căpşunilor!


Întoarcerea lui Gagarin  IV

Vrei să-ţi satisfac fanteziile?
Am arome de ciocolată,
pot pătrunde în visele tale
cele mai ascunse…

Ecranul devenea tot mai alb,
cafeaua se răcise,
pisica adormise
după ce mâncase ziarul
în care se anunţa
că Gagarin
         era primul om în stele!


Întoarcerea lui Gagarin VI

Porţile marelui hipodrom stelar
s-au deschis
în rafale de aplauze.
La quadriga spaţială, Gagarin
îşi ia rămas bun de la pământeni…
Se va întâlni cu stelele
şi mai ales cu vecinul lui de bloc
pe care îl bănuia de ceva vreme… nevasta,
                                 primusul, lemnele de foc…

În salva de urale, Gagarin urcase în rachetă
şi pornise motorul…
acelaşi motor pe care acum, copiii îl poartă
la subraţ sub formă de praştie…

- Bine, Gagarin, dar dacă
lumea e plină de ferestre?
- Uite, vecinul şi-a pus perdele…


Întoarcerea lui Gagarin V

Iuri Gagarin stă cu noi la masă,
împărţim bucatele, cvasul.
Ne povesteşte despre Cosmos
în timp ce noi rumegăm
întrebările zilei de mâine…
El a dat un semn libertăţii:
a văzut stelele mai de aproape
în timp ce noi nu am văzut nimic,
                                     poate nimicul.

Gagarin îşi toarnă un pahar şi povesteşte,
Povesteşte…

De parcă noi nici nu am fost pe pământ!
   

Omul care nu a văzut zăpada

Ştefaniei

E atât de linişte,
încât aud porumbeii lovind în ferestre
                                  cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latră…
Nici cărbunele nu se mai ascunde
prin galerii părăsite, refuzând întunericul,
              ne mai sfiindu-se de albul zăpezii.

E o pace a nisipului şi a frigului,
e o renunţare la orice însuşire.

Dacă închid ochii, aud cum nimeni
                      nu se gândeşte la mine.


Visul căpşunelor

lui Marin Mincu

Căpşunelor nu le place Marea Moartă –
nici Marea Baltică, nici Gibraltarul, nici
Marea Roşie, nici cea Caspică, nici Mediterana,
                                                                 Marmaraua…
Căpşunelor nu le place nici una. Nu le place nimic!

- Atunci, ce vă place vouă, căpşunelor?
- Nouă ne plac ferestrele  deschise,
                                   oamenii desenaţi cu creta pe asfalt,
        mirosul de balegă, Piaţa Roşie, Mausoleul, mumia absentă,
                                                vocea lui Aznavour – şi Umberto Eco…
   
- Totuşi, vouă ce vă place?
- Nouă ne plac căpşunele!
 

La a doua lectură în cenaclu, după ce a debutat cu Organismecanisme (2002) şi a publicat o a doua carte (Tuba Mirum, editura Pontica, 2003) prozatorul Mitoş Micleuşanu pare atras irezistibil către o poetică a violenţei, ca formă posibilă de exorcizare a realului degradat de la funcţiile lui. Chestiunea esenţială, dincolo de sado-masochismul scriiturii, este în ce măsură va reuşi prozatorul să se sustragă din capcana propriei maniere textualizante. Trebuie să spunem că se remarcă o lejeritate a manipulărilor estetice, în limita unui consumism primejdios pentru evoluţia tînărului autor. Sunt sigur, însă, că talentul viguros, de care a dat dovadă pînă acum, îl va face să depăşească această zonă facilă. (M.M.)

Morţii mei
(fragment)

     La sfârşitul lui octombrie 1953, am intrat în perioada de criză morală, caracteristică bărbaţilor însinguraţi şi neîmpliniţi din punct de vedere existenţial. Împlineam 49... De fapt criza începuse cu mult înainte şi poate mai corect ar fi să spun că am intrat într-o etapă mai dificilă a acesteia. Lucram în acea perioadă profesor de matematică la liceul Emil Voiculescu, dar asta se-ntâmpla parcă de la sine, fără participarea mea sufletească. In afară de asta, o amintire veche îmi dădea târcoale, o amintire foarte neplăcută pe care rareori o recunoşteam ca fapt real, întâmplat, fiind înclinat mai degrabă să cred că era vorba despre un vis extrem de lucid, care însă nu-mi indica nici zona de acces şi nici de evadare. Cum e şi cu viaţa asta, de unde vine şi unde se sflă... El în minele tău. Eu în tinele lui... Noi în sinele cui? 
     Aşa păţeam de fiecare dată când încercam să înfrunt amintirea, mă ascundeam în spatele unui vis, cel mai probabil imaginat de mine, inventat... Mă frângea durerea, era o matematică mult prea avansată pentru mine, matematica împăcarii, chimia liniştii, fizica păcii, balistica amintirilor, unşarfu’ pulii mele, ce labă... Amintirea era legată de un elev, un puştan dintr-a zecea, cu minţile călătorind, pulverizate prin tunelu’ de mare viteză a imaginaţiei şi într-un fel, caracteristic doar lui, cârlionţatului meu, înteriorizat, aparent atent la lecţie, dar când îl ridicam se uita la mine ca o căprioară frântă de apropierea fatalităţii... Aici intervenea imensul conflict. Nu puteam să-l pedepsesc, nu puteam să-i dau notă mică, aşteptam de la el măcar un sunet, măcar o informaţie, fie şi din alte materii, aşteptam să-mi spună cea mai idioată aberaţie, ceva acolo, nu ştiu, dar nu se întâmpla nimic. În cazul altor elevi, în situaţii similare, n-aveam treabă, am pus o grămadă de 2, am lăsat corijenţi o mulţime de haimanale, dar Flaviu era altfel, mă tulbura, îmi tremura mâna, aveam greţuri şi până la urmă îi puneam 9. Tot timpul 9. Elevii se uitau la mine buimăciţi, nu înţelegeau de ce, dar le explicam că Flaviu de fapt... Le spuneam că Flaviu ştie, se pregăteşte, dar este foarte timid şi transmite după lecţii caietele cu temele făcute, mai spuneam, ce mai spuneam... Nu ştiu ce se-ntâmpla cu mine, iar Flaviu, nici măcar odată nu mi-a zâmbit în semn de recunoştinţă, după ce se aşeza, revenea în coridoarele lui şi pierdeam orice legătură cu el. De fapt, nici n-aveam vreo legătură, pur şi simplul  nu-mi atrăgea atenţie, mă saluta, reacţiona oarecum, dar se uita prin mine. Asta mă scotea din minţi. Nu eram nervos ci mai degrabă înfricoşat, nu înţelegeam ce-i cu băiatul ăsta, ce are? Să nu credeţi că era autist sau ceva de genul, comunica cu toată lumea, râdea uneori, mai făcea câte o bazaconie, dar nu era el, pur şi simplu nu era el. Asta am înţeles atunci când l-am urmărit cu mare atenţie, odată, într-o recreaţie. El povestea cu nişte colegi, părea atent, râdea, mă rog, participa, dar... Din când în când se oprea, cumva lent, greu de explicat, devenea absent, se instala pe faţa lui o seriozitate mortuară, lipsită de emoţie, lipsită de uman, doar ochii lui se mişcau încet, pipăind parcă persoanele din preajmă, pereţii şcolii, profesorii, totul laolaltă... Apoi la fel de lent şi totuşi brusc, într-un mod cu totul străin omenescului, revenea la ipostaza lui de elev într-a 9. Atunci, înfricoşarea mea s-a amplificat, am continuat să-l urmăresc, dar odată m-a surprins, în timp ce pipăia lumea şi lucrurile din jurul lui, încercând parcă să se asigure că nimeni nu ştie de fapt ce este el, anume ce... M-a surprins urmărindu-l. În primul moment, privirea mi-a alunecat în altă parte, dar am revenit, l-am privit. Se uita în continuare, fix la mine, inuman, pustiit parcă, a întredeschis gura, a închis-o încet, a deschis-o din nou, a repetat figura de câteva ori, de parcă mesteca ceva, dar extrem de lent, cu încetinitorul... N-am rezistat, am renunţat să-l mai urmăresc, dar neliniştea a început să-mi mănânce zilele şi nopţile. Era necesar să fac ceva, şi tocmai într-o zi mohorâtă, după lecţii, îndreptându-mă obosit spre cancelarie, bântuit de gândul de a renunţa la orele de matematică, chiar atunci l-am văzut. Mă aştepta pe coridor, lângă uşa de la secretariat. Am simţit atunci, nu ştiu ce anume, un fel de greaţă fierbinte. Dar m-am calmat, l-am întrebat ce face, de ce n-a plecat acasă, iar el s-a uital la mine cu o imensă vinovăţie în ochi şi mi-a spus: „Domnule profesor, eu... Cum să vă spun... Cred că aţi observat şi dumneavoastră, nu ştiu... Eu nu cred că sunt om. Trebuie să ştiţi, sunt eu, dar nu sunt om. A fi, nu implică neaprat a fi Om. Credeţi-mă domnule profesor, eu ţin foarte mult la dumneavoastră şi dac-ar fi să fac ce simt, v-aş băga o andrea în creier, chiar acum, dar nu vreau să stric farmecul întâlnirii noastre viitoare. Vă invit mâine seară la mine acasă. Eu locuiesc împreună cu părinţii mei care sunt oameni. Am notat aici adresa, ora şi alte informaţii utile. Sunteţi singurul invitat, aveţi mare grijă să nu afle nimeni, nici despre discuţie, nici despre invitaţie. Dacă mâine la ora indicată nu veţi binevoi să ne onoraţi cu prezenţa, vom fi puşi în situaţia neplăcută de a vă decapita ca pe ultimul porc de câine, oriunde vă veţi ascunde. Vă promit iadul! Cel mult peste o săptămână veţi intra în putrefacţie, vă promit neomeneşte, adică sigur. În rest, ce să zic, vă mulţumesc pentru notele bune, că tare v-aş mai muşca de limbă, futu-vă-n gât să vă fut!”
     Spunând astea, Flaviu a rânjit, avea gingiile bolnave, sângerânde... Am împietrit, el şi-a lins buzele, a scuipat în direcţia mea şi a plecat. Am mai stat câteva minute, incapabil să fac vreo mişcare, apoi   mi-am revenit încet. Între timp şi-a făcut apariţia o profesoară îngrijorată, m-a întrebat ceva, apoi alţi câţiva profesori... N-am dormit toată noaptea, m-am tot gândit... Puţin spus gândit, m-am înfiorat pasiv, am umblat în cerc, în triunghi, în zig-zag, am răsfoit nişte reviste pustii, am tras la somnifere, dar n-am avut parte de somn. A doua zi, la prima oră, l-am sunat pe director, i-am spus că am avut un accident, că sunt distrus, că voi lipsi o vreme, apoi am închis, n-am vrut să aud nimic de la el, am deconectat telefonul. Invitaţia pe care am primit-o de la Flaviu, era o foaie ruptă dintr-un caiet, şi conţinea următoarele:
    
      „19-00, Aleea Păpuşilor 18, bloc 6, etaj 4, apartament 22. Plus Minus 2 min. Singur. Un buchet de flori pentru mama, de preferinţă bujori. 9 buc. Costum gri, obligatoriu. Bună dispoziţie, subiecte interesante, fără politică. Tata preferă filmul clasic, artele plastice, metafizica şi cosmologia. Mama iubeşte literatura, baletul şi neuropsihiatria. Atenţie mare, dacă nu te descurci, te tranşez, te dau la tocat! Fără figuri, mişcări în plus, salvamontişti etc. Gata! Dă foc invitaţiei!”
    
     Ce-am făcut? M-am dus bineînţeles. N-am vrut să risc, am făcut cumpărăturile din timp, n-aveam costum gri, adică aveam unul cenuşiu, dar prea jerpelit. Am găsit bujori frumoşi, m-am gândit să iau şi nişte bomboane, dar am renunţat. Până pe la 5 m-am liniştit puţin sau poate, nu ştiu, m-am obişnuit cu ideea, cu adrenalina... Am găsit uşor adresa, era undeva în spatele teatrului Zoom, un şir de blocuri amărâte, cu 6 etaje. Aleea Păpuşilor, ceva cu desăvârşire depresiv, pavaj cariat, dar nu asta era frământarea mea... Mă gândeam la ce nu mă mai gândeam demult... Poate se poate sau nu se poate, iertaţi-mi incoerenţa, dar încercam să mă redresez, încercam de-a lungul timpului să-mi găsesc obârşia industrială. Bineînţeles, fiecare se fereşte în felul său, fiecare încearcă să scape cum poate. Şi schimbă asta cumva lucrurile? Faptul că tu mă asculţi, îmi dai crezare, te face oare să mă înţelegi cu adevărat, te face oare să mă percepi ca fiinţă? Poate. Nu pun la îndoială mobilitatea lui Flaviu de a mă înţelege ca om şi... Nu asta era întrebarea ci mai degarabă curiozitatea mea înfricoşată, limitarea mea de-a face ultimul pas. Am ajuns în scară la 18-55. Am urcat încet, timp de patru minute, oprindu-mă la fiecare etaj, aşteptând, respirând anevoios. La 18-59 eram în faţa uşii cu numărul 22. Am sunat. Mi-a deschis peste câteva secunde o doamnă drăguţă, foarte caldă, o femeie la vreo 50 de ani, îmbrăcată într-un halat mai mult decât viu, strălucitor într-un anume fel... Mi-a zâmbit şi mi-a spus:
     - Ce bucurie, intraţi vă rog. Noi am fost foarte curioşi dacă ve-ţi apărea la timp, eu şi soţul vreau să zic... Fiul nostru lipseşte momentan dar va reveni în curând. Vă rog să poftiţi.
     Am intrat încet, eram numai zâmbet, cumva sintetic, motivat de o adâncă poftă de supravieţuire. Am intrat deci, nu are rost să vă descriu acel spaţiu care mi s-a întâmplat. Simplu fie spus, un apartament cu (la prima vedere) 2 camere, am intrat într-o odaie obscură, poate uşor spre acel intelectualism apus, depresiv, emanând o înaltă degenerare estetică. Acolo, în acea cameră, am fost întâmpinat de un bărbat solid, îmbrăcat într-un costum sportiv. El mi-a întins mâna şi mi-a spus:
     - Uite că te-am şi văzut. Mare bucurie pe capul meu. Din câte am auzit de la Flaviu, adică din ce mi-a spus el despre dumneata, ca să nu-ţi spun Tu, am înţeles că sunteţi înzestrat cu toate cele... E adevărat?
     Am ezitat în primul moment, dar am erupt fără să vreau:
     - Dacă sunt sau nu sunt, n-am o părere. Vreau să-i ofer aceste flori (Întinzând buchetul de bujori) soţiei dumneavoastră, sau dacă îmi permiteţi, mamei lui Flaviu. Acest elev... Aceşti copii, ah... Nu ştiu, suntem cea mai invidioasă specie, ne doare cel mai mult incapacitatea de a le spune lucrurilor pe nume. Un mare handicap, îndoiala...
     Am fost întrerupt de bărbat:
     - Domnule profesor, este o onoare pentru noi să vă avem ca oaspete. Sper din toată inima că fiul nostru n-a complicat situaţia prea mult, dar nu ştiu, am o bănuială obcură. Nu care cumva...
     Am intervenit:
     - Doamne fereşte, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Flaviu este foarte...
     - Nu nu nu... (a intervenit mama) Nu vreau texte de consolare, noi ştim foarte bine cum stau lucrurile, Flaviu nu este un copil simplu, nu este uşor de controlat. Ştiţi, anul trecut, prin februarie, a venit acasă într-o noapte, cu o mână în buzunar, tăiată de la încheietură. Ne-a povestit că a fost prins într-un pariu dubios: Dacă va da sau nu va da peste cap zece pahare cu spirt. Din alea grele. Condiţia a fost să recite frumos şi coerent, după cele trase, versurile alea cu:  „Da, a fost copil şi Lenin...” Asta după zece pahare cu spirt, dar nu imediat, înţelegerea era să treacă juma de oră de la ultimul pahar, aşa ca să fie pe faţă. Flaviu a băgat la greu domnule profesor, în primul rând noi l-am obişnuit cu tărie din aia domnească, V-Nalum la desert, F-2B la sărbători, Tremazon între datini, Spalagol sau Fen pe la sfârşit de săptâmână, la ceaiurile obligatorii. Noi, domnule profesor, am avut grijă de Flaviu, am făcut totul ca să fie bine, dar... Au mai fost zile, de ce să ne ascundem după degete, a venit acasă cu pungi sângerânde, credeţi-ne, capete de şobolan, vreau să zic de patroni înhăitaţi... Băiatul nostru   n-a călcat strâmb, n-a violat, Doamne fereşte! A fost drept, mă rog, la cât a putut şi el... N-a rănit o fiinţă nevinovată, dar i-am spus de la bun început, Flaviu, dragul meu, nu lua viaţa nimănui, iartă şi vei fi iertat. Ştiţi ce mi-a spus?
     - Nu...
     - Mi-a spus: Mamă, nu mă chinui mamă, eu nu sunt al tău, nu mă trag din oameni. Nu se trage din oameni, nu-i al meu, vă închipuiţi ce i-a venit în minte. Ce amărăciune, câtă durere. Noi am încercat să-l ocrotim, dar a continuat să aducă hălci de carne. Uneori şi capete de câini, din alea mari, aducea şi maţe, intestine, dar nu secera la întâmplare credeţi-ne! E un băiat tare cumsecade, poate sună oribil, părinteşte, nu ştiu, părinteşte e necesar, nu-i aşa? Soţul meu l-a şi bătut, m-am băgat cu îndârjire între ei, uitaţi-vă, tăieturile acestea le am de la ei, s-au luat la cuţite, nici nu vreau să-mi amintesc...
      S-a instalat acea tăcere... Bărbatul se uita fix la mine, eu ascultam, sau poate nu, eram paralizat într-o conversaţie mai mult decât mlăştinoasă. M-am aşezat, ţin minte, pe un scaun indicat printre altele de capul familiei, stăteam ţeapăn de îngrijorare şi totuşi, încercând să pătrund evenimentele dintr-o perspectivă umană, m-am împăcat cu gândul... Femeia a făcut o pauză îndelungată, timp în care s-a uitat de câteva ori, pieziş, la soţul ei. Eu aveam faţa uşor amorţită, dar asta nu m-a oprit să rup tăcerea: (Am uitat să vă spun că masa era încărcată cu de toate. De toate însemnând în special anumite lichide instabile.) 
     - Ce să vă spun, eu... Mă simt oarecum surprins, adică mai mult decât atât. Nici nu ştiu ce să...
     Bărbatul m-a întrerupt:
     - Nu-i cazul, domnule profesor, de ce să ne întristăm, este o seară minunată, e păcat să ocolim sinceritatea, eu sunt o persoană directă, vreau să folosesc momentul, cât încă nu s-a întors Flaviu. Vreau să vă întreb, fără nici un gând ascuns, dumneavoastră vă plac fetiţele?
     - Poftim?
     - Vă plac prospăturile, aţi încercat ceva fraged, vreodată? Sper că nu m-aţi înţeles greşit... Eu nu mă refer la... Cum îi spune, pedofilie incestuală. E vorba despre altceva. Aţi auzit cumva despre Pedofusiune Subnecrotică?
     - Nu...
     Iar Stroboscopia Prenatală vă spune ceva?
     - Nu ştiu... Nu cred.
     - Să vă explic atunci. Noi ne ocupăm de ceva vreme de chestiunea asta, am aflat cam târziu, dar am recuperat... Mă rog, în esenţă omul e un principiu străin sieşi, de când se naşte şi până moare nu află decât că se poate. Se poate să fii, nu-i aşa?
      - Se poate să fii?
      - Da, se poate, ni se permite acest lux chinuitor, să fim. Dar vedeţi dumneavoastră, tocmai aici se ascunde reversul principiului uman. Armonia cosmică, muzica sferelor, poezia, bucuria fiinţării, extaza contemplativă, rugăciunea inimii, revelaţia paradisului, toate astea au un preţ, o  întunecare ondulatorie în trei etape terminale, urmate de un colaps atotcuprinzător, cu alte cuvinte coincidenţa atemporală dintre macro şi microcosmos în acelaşi punct. Primele trei etape, în ordinea lor degenerativă sunt: Necrocanibalismul apocaliptic, autocanibalismul post-apocaliptic şi atemporalizarea universală. Momentul ultim, atemporalizarea, care de altfel nu este un moment ci toate momentele posibile într-un singur punct atotcuprinzător şi nemişcat, identic în sine ca neant existent. Dumneavoastră ştiţi probabil că neantul nu este existent ca aflare, dar este existent ca principiu convenţional. Sau, dovada inexistenţei este posibilitatea de a vorbi despre existenţă, dar această posibilitate nu face nicidecum posibilă inexistenţa.
     Dincolo de toate astea, intrebarea de bază a determinismului comunal, după părerea mea umilă, ţinând cont de faptul că nu există o singură întrebare, adică sunt un mănunchi de întrebări, una mai imposibilă decât alta, dar încercând o sinteză, un reducţionism popular, ar suna cam aşa: Influienţează oare sperma stelele, sau stelele influienţează sperma? Aici ne vine în ajutor metafizica industrială, evident... Tot întrebându-ne despre ou şi găină, care-i primul, cine-i prima, am şi uitat despre cocoş, ne-a scăpat cu totul din vedere. Sperma şi stelele, grea întrebare. Stelele sunt sperma cosmică, încremenite în incomprehensibila erupţie fără de capăt, existenţa este orgasmul infinit, adică non-momentul calitativ, iar stelele, adică sămânţa cosmică, momentul cantitativ, din câte am înţeles... Totuşi, sperma trece, stelele rămân. Vorbă veche... În fine, nu vreau să vă plictisesc. Poate ar fi cazul să schimbăm subiectul, mai ales că... Da, am impresia ca a venit şi Flaviu. Ce bine.
     Am tresărit. Undeva în adâncul meu, poate n-am exteriorizat asta, dar undeva acolo, am simţit un fior prelung, apăsător, legat de o frică viscerală, dar în acelaşi timp, de o curiozitate morbidă, împlinită de o senzaţie ceţoasă, un fel de pulsiune aritmică, incoerentă...
     Când a intrat în cameră, am simţit imediat un miros pătrunzător de benzină. Flaviu era îmbrăcat într-o salopetă largă, de culoare portocalie, foarte murdară, sau mai bine zis pătată cu ulei de maşină şi ruptă la coate. Avea mâinile negre, şi le freca nervos, aşa l-am surprins, în prag, s-a uitat prima dată la mine, apoi le-a făcut semn părinţilor, indicând uşă. Bărbatul şi femeia s-au ridicat fără să spună un cuvânt. Femeia mi-a zâmbit mieros, apoi mi-a făcut din ochi şi a ieşit din cameră. Tatăl părea mai rezervat, poate chiar neliniştit, nu s-a uitat la mine, dar când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit. Părea agitat, se uita în pământ, apoi s-a uitat într-o parte şi mi-a spus: „Nu ştiu ce-i de făcut... Încercaţi să ieşiţi din treaba asta cumva, dar vă previn cu multă seriozitate, să nu faceţi vreo mişcare în plus! Nu merită să muriţi cu laringele sfâşiat, încercaţi să vă acomodaţi cumva, împăcaţi-vă cu gândul şi vă promit că ve-ţi scăpa viu de aici!”
      Apoi bărbatul a ieşit din cameră şi a închis uşa. Flaviu îşi freca în continuare mâinile, se uita fix la mine, a făcut un pas în direcţia mea şi s-a oprit. Eu am simţit un val rece în minte, dar în acelaşi timp, toate gândurile mele, oarecum congelate, scăpărau parcă... Analizând situaţia, era în capul meu un laborator unde experienţele au început să scape de sub control, degenerând spre un fel de anarhie paranoidă. Secundele păreau încărcate cu analize explozive şi strategii de acţiune, una mai nucleară decât cealaltă. Înainte să fac o mişcare, Flaviu mi-a zâmbit:
     - „Domnule profesor, liniştiţi-vă, totul va fi bine, vă promit. Eu înţeleg foarte bine, stresul ăsta, tensiunile, vârsta, problemele, futaiurile ratate, fetiţele de la şcoală, ispitele, profesoarele idioate, colegii urâcioşi, invidioşi, bârfitori, ţepari... Deşertăciunea asta... Credeţi că dacă am împlinit...
     Aici l-am întrerupt, fără să vreau, de parcă ceva din mine, altceva sau mai bine zis altcineva, a preluat iniţiativa:  
      - Nu-i adevărat, să ştii dragul meu că mă împac foarte bine cu colegii, adică m-am împăcat, iar profesoarele nu sunt deloc idioate. De unde ai mai scos-o şi pe asta? Iar futaiurile ratate, ce-ţi veni? Eşti convins că aş rata la futai? Nicidecum, să ştii că-mi plac muierile foarte mult, rareori am nevoie de un supt de pulă de la ele. Mi se scoală repede, doar să nu fie una urâtă de tot, dar nici nu mă leg eu cu urâtele, sunt încă în formă, îmi mai pică şi mie una alta, mă descurc la anii mei... Să ştii Flaviule, îmi place să fut pizde neîmplinite, din alea timide, dar curioase, pline de pasiune reprimată, din alea care se şi miră de ce simt, se lasă copleşite de un futai lent şi apăsat, cu dedicaţie. Nu-mi place maimuţăreala. Când fut, fut! Şi încă ceva, dacă ai crezut cumva că îmi place de tine, ai înţeles greşit. Nu-mi place de tine şi ascultă ce-ţi spun, nu-mi place şi nici nu mi-i frică de tine. Nici de tine şi nici de altă vietate psihopată sau ucigaşă, mai fioaroasă decât tine de o mie de ori, mai dusă, mai extraterestră sau cum ai spus, inumană... N-am eu nici o treabă, crede-mă, eu apuc frica de gât, îi casc gura şi scuip în inima ei, n-am ezitări şi nici tremurici. Dac-ai şti cum şi în ce împrejurări am ciopârţit ultima dată o brută care era de două ori cât tine, avea şi topor, m-a atacat într-o noapte când mă întorceam de la ţară, trebuie să-ţi povestesc, acum că am ajuns în situaţia asta... Ascultă la mine copile, eu am omorât la viaţa mea de trei ori, puţin dar intens. Stai aşa, de trei ori nu înseamnă trei oameni. Prima dată am omorât doi măcelari scăpaţi din pârnaie, a doua oară am omorât un dement care a încercat să mă jefuiască noaptea, în spatele gării, iar a treia oară am spintecat doi indivizi care m-au atacat de la spate, cu bâtele, într-o încăierare de noapte, nu mai ştiu de unde mă întorceam şi crede-mă, eram cam beat. Am luat ultima dată vreo două bâte la tibie şi una în stomac, dar mi-am ferit capul, am reuşit să mă ţin, a fost cam greu, pârnăiaşii erau tari, unu la vreo 90 de kile, celălalt şi mai urât, vreo doi metri, ditamai animalu’... Dar m-am descurcat frăţioare, mâncaţi-aş coliva. Eu nu mă despart de brici, am tăiat la timpul meu o grămadă de feţe aspre, am dat pumni la greu, am spart la dinţi de am falangele şi astăzi nenorocite, chiar dacă sunt acoperite cu piele fină, de profesor. Şi în spatele înfăţişării mele, crede-mă, se află muşcătoru’ de gâturi care finiseză lucrarea cu briciul, îmi place mai ales să decupez ochii din orbite, apoi maţele, am şi castrat câţiva şmecheraşi cu greutate, futu-te în gât de mortăciune ce eşti! Băi puţulică bleagă, ai mare grijă, fii atent la mine, nu ştiu de ce m-ai chemat aici, dar dacă e ceva putred, dacă faci vreo mişcare în plus, intelectual cum mă vezi, te spintec de jos, de la coaie, până la ganglionu din gură, mâncaţi-aş visele, îţi iau glanda şi te muşc de ceafă, pulă descompusă ce eşti! Hai, ce zici, vrei să încercăm nişte reţete noi, să te spintec de la guşă în jos, pe laterală, sau pe orizontală, de la ficat, cum preferi, mânca-mi-ai pula, tu şi familia ta pe care o şi văd dezmembrată, în portbagaj la mine, noaptea, în drum către marginea oraşului! Ştiu eu unde-i pământul mai moale, pentru din aştea ca voi, futu-vă în suflet să vă fut, cadavrelor ce sunteţi! Ia fă mişcarea, să te vadă tătuca. Hai, lămureşte-l pe don profesor.
     Bineînţeles, n-am vrut să ajung aici, eram convins că am scăpat demult de acea perioadă grea, am şi uitat, a trecut multă vreme, m-am ferit, dar se vede că intermagnetismul... Habar n-am, aveam sufletul plin de durere, frica lipsea, ceva îmi scăpăra în inimă, ceva întunecat, ceva la care am renunţat demult, cineva de care m-am dezis. Nu-mi venea să cred, aşteptam să se încheie treaba asta, dar valurile întunecate îmi zvâcneau în minte, repetam în gând: „Nu, nu, nu... Nu-i bine, nu-i bine, trebuie să te cari, nu trebuie să-i măcelăreşti pe amărâţi, nu-i adevărat, mi s-a năzărit! Tatăl puştanului nu mi-a spus nimic, eu aud altceva, băiatul e cuminte de fapt... Ce caut eu aici, am fost invitat, de ce, sunt drăguţi totuşi, părinţii erau bucuroşi, femeia mi-a făcut din ochi, de ce mi-a făcut din ochi, nu-i adevărat, mi s-a năzărit, trebuie să mă car acasă că iese urât aici, futu-i pizda măsii de treabă!”
     La asta mă gândeam, dar toate s-au derulat într-o clipă, nu ştiu cum, am lovit brusc, i-am tăiat gâtul băiatului, sângele a ţâşnit cu putere, mi-a nimerit în ochi. Flaviu a scos un horcăit înfundat, a început să tuşească bolnăvicios, a făcut un pas în spate şi s-a prăbuşit lovindu-se violent cu capul de podea. În momentul următor, uşa s-a deschis brusc şi în cameră a intrat bărbatul. Avea un topor în mână. Femeia era în spatele lui, era vânăta la faţă. Bărbatul avea spume la gură, a dat cu toporul, m-am ferit în ultimul moment, lama toporului a lovit în perete, a ricoşat şi mi s-a înfipt în picior, puţin mai sus de genunchi. Am sărit într-o parte, n-am simţit durere, nici nu m-am uitat la rană, am făcut un salt incoerent, puţin derutat, dar mi-am revenit într-o clipă. L-am lovit cu briciul în faţă, despicându-i obrazul, el a scăpat toporul, şi-a acoperit faţa cu mâinile, s-a dat înapoi, am atacat în clipa următoare, am lovit cu briciul mai jos, în stomac, apoi iarăşi sus, la beregată, imdiat după ce s-a înclinat. În timp ce se prăbuşea, l-am apucat de păr şi i-am băgat briciul în gât. Femeia a sărit la mine ca o nebună, n-avea nici o armă, era total dementă, avea gura larg deschisă, ochii aproape ieşiţi din orbite, dar nu putea ţipa, se îneca, grohăia înfundat, a încercat să mă muşte. Cu ea a fost mai simplu, am ochit mai bine tăieturile, mi-am spart şi briciul în vertebrele ei, mi-am ciobit lama.
     Tatăl şi fiul zăceau în cameră, femeia în coridor. Bălţile de sânge s-au unit între ele, s-au transformat într-o baltă uriaşă care se extindea încet în coridor. Eram plin de sânge, am început să mă şterg, nu reuşeam să mă concentrez, dar trebuia. M-am oprit pentru moment, ascultând... Era linişte, doar femeia mai tresărea agonizată, contorsionată. Ceilalţi nu se mai mişcau. De la vecini nu se auzea nimic... M-am uitat la ceas. Era 19 şi 10. Am înţepenit. Mi-am amintit că era 19.00 atunci când am sunat la uşă. Zece minute, imposibil... Am scăpat briciul, m-am apucat de cap, aveam mâinile murdare de sânge. Mâinile, faţa, costumul, cravata, cămaşa, pantofii, totul... Am făcut un efort, m-am calmat oarecum, am încercat să analizez situaţia, trebuia să fac ceva. În situaţii de genul ăsta, o sunam urgent pe Anca. Ea ştia cuvintele potrivite, pentru a mă scoate din impas, mă iubea mult, eu o sunam rar, din ce în ce mai rar, dar fata reacţiona cu atâta fidelitate şi blândeţe, gata oricând să mă ierte pentru escapadele mele necugetate, pentru nopţile neîmplinite... Dragostea noastră, păcatele mele, amarul despărţirilor, mierea întâlnirilor. Ah, Doamne! Nimic nu se compară cu ochii Ancăi, privirea ei dogoritoare,  lacrimile şi amorul năpraznic. Nu pot uita... Când am văzut-o pentru prima oară, la Patrupedu în birou, Anca nici nu s-a uitat în direcţia mea. Ne-a adus câte o cafea, ne-a servit cu nişte ciocolăţele finuţe. Patrupedu a simţit clocotul din venele mele, a reţinut-o pe Anca, a luat-o de mână, s-a uitat la mine, la ea, apoi din nou la mine, a surâs şi mi-a spus:
     - Văd că... Mmm, ce mână caldă ai, fetiţa mea... Ce zici boschetare, bună muieruşca, ai? Ce duioşenie, ce linie, câtă promisiune, perfecţiune, poezie. Măi băiete, eu cred că tu meriţi aşa ceva, iar eu merit să vă am în capul mesei, ca soţ şi soţie, de ziua mea, peste patru săptămâni. Va fi cea mai rotundă dintre cifre, cifra soarelui meu, de cinci ori câte zece primăveri. Ce ziceţi, porumbeilor, îmi îndulciţi bătrâneţile sau nu?
     Atunci, pentru prima dată, Anca s-a uitat la mine. Mi-a părut atât de fragilă, rătăcită şi tristă. M-a privit cumva, nu ştiu, câteva clipe, iar apoi şi-a coborât privirea, a întredeschis gura, buzele îi tremurau, nu ştiu dacă a vrut să spună ceva, fiindcă Patrupedu a întrerupt-o:
     - Foarte bine, tăcerea e un semn bun, mai mult decât împăcarea, mai mult decât dragostea la prima vedere, la prima atingere... Mă uit la voi şi-mi amintesc, adolescenţa, primăverile strălucitoare, atemporale... Şcoala, facultatea, pârnaia. Apoi a doua facultate, masteratul, pârnaia, pârţarii, măcelăria, primul divorţ... Voi eraţi nişte mucoşi, mai ţineţi minte...
    
     Da, a fost copil şi Lenin,
     Da, a fost şi el şcolar.
     Şi în geanta lui pe vremuri,
     A purtat Abecedar.          
    
     Cu mâncăruri din astea aţi crescut voi. Eu am înfulecat la altă ospătărie...    
    
     Da, a fost copil şi Taica
     Da, a fost şi cuţitar
     Şi în sacu’ lui pe vremuri
     A purtat un covrigar.
      
     Ce minune, tinereţea... Vai tătucă, unde s-au scurs acele fluide nestatornice, unde s-au pierdut puştoaicele de altă dată, pizdele din Praga, din Paris, putorile din Barcelona, mămicile pătimaşe din Braşov... Măi mamă, scurtă-i viaţa, scurtă şi groasă, ca pula nănaşului. Ce să mai... Hai mai bine să vedem cum stăm la capitolu unu. Ancuţa, puişor, spune-mi şi mie, când ai luat-o la botic ultima dată? Până te mai gândeşti, fii căpşunică şi scoate chiloţeii. Hai să te ajute tăticu.