Euridice cu vorbe grele

    Ediţia 60 a Clubului Euridice i-a adus în faţa publicului pe cei doi Vakulovski, Sandu şi Mihai. Primul cititor, dacă se poate numi lectură ce a făcut dl. Vakulovski, a fost cel mai mare în vârstă dintre fraţi. Mihai s-a jucat cu propria plictiseală, de 2 sau 3 ori mirându-se şi el că tot i-a mai rămas timp să citească. Alexandru Vakulovski, celebru deja pentru romanul său, Pizdeţ, nu şi-a dezminţit celebritatea şi a lansat spre publicul de la Muzeul Literaturii Române câteva fragmente dintr-un roman în lucru, „Cactuşi albi pentru iubita mea”. Sandu nu a menajat deloc urechile mai puţin obişnuite cu diferite cruzimi de limbaj, dar a şi făcut senzaţie cu un fragment care vorbea despre cele şapte zile ale creaţiei Biblice în şapte fumuri de marijuana. Unde mai pui că în Paradis Dumnezeu, Iisus şi Sf. Petru se luau la harţă în graiul moldovenesc folosind un jargon, probabil, din suburbiile Chişinăului.
    Ionuţ Chiva, mai supărat decât oricând, îşi deschide intervenţia referindu-se la textul lui Sandu. „E plin de poante fumate, zice Chiva, Vorbind atâta despre palmieri, Iliescu, Năstase, cred că a uitat că face literatură. Am senzaţia că pică în manieră. Mie mi se pare că rescrie Pizdeţ fără să facă nimic în plus.” Pentru Mihai Vakulovski, Chiva nu are decât cuvinte de laudă: „Mihai pare mult mai deschis spre a încerca lucruri noi, dar pe mine m-a cucerit cu plictiseala care emană prin toţi porii lui atunci cînd citeşte.”
    Mitoş Micleuşanu nu iartă nimic din intervenţia lui Chiva şi vine pus pe fapte mari: „N-ai spus nimic! Poate nici eu nu reuşesc să spun ce gândesc... Alexandru Vakulovski face o sinteză între ceea ce se întâmplă acum în spaţiul avangardei de vârf ruseşti. Apoi, sunt în textul său lucruri care duc cu gândul la Burroughs şi la alţii. Eu cred că literatura nu trebuie să-şi pună problema dacă şochează sau nu. Este adevărat că există un blocaj care apare atunci cînd auzim cuvinte mai dure... dar înjurătura sau sângele nu sunt mize ale literaturii de acest fel. Până la urmă ce trebuie să fie remarcat este că noi suntem prinşi între două paliere, nu doar culturale, ci şi politice. Cred că este o literatură mutantă, ieşită din trecerea asta pe care unii autori o facem în continuu între Basarabia şi România. Cu toate acestea Mihai Vakulovski este mult mai liniştit decît fratele său în ceea ce scrie.”
    Elena Vlădăreanu recunoaşte că avea o impresie iniţială, imediat după lectură, dar că lucrurile pe care le-a spus Mitoş o fac să se mai gândească. Nicolae Ţone îl aşează pe Sandu Vakulovski în linia unei literaturi care face cu ochiul jurnalismului, dar refuză să-l considere şocant. Poezia lui Mihai îi inspiră poetului care a scris „Nicolae Magnificul” o poetică a orgoliului exacerbat. „Este o poezie care trebuie citită cu ochiul... Cred foarte mult în talentul lui.” Alexandru Condeescu întăreşte faptul că nu există nici o justificare pentru a-i considera pe aceşti doi scriitori ca aparţinînd diasporei, dar simte suflul aparte pe care îl are literatura lor. Regionalismele etc.
    Ştefania Plopeanu încearcă să-l fixeze pe Sandu Vakulovski în linia unei proze a impactului direct. Ca bun cronicar al vremii el încearcă să pună în discuţie nişte probleme foarte actuale. Mihai Vakulovski nu are acelaşi succes în lectura Ştefaniei Plopeanu: „Mizează pe o poetică acumulativă, nicidecum pe un meşteşug al construcţiei. Poate ar trebui să ajungă acolo unde ruperea gâtului spontaneităţii să devină o artă personală”. Proza lui Sandu Vakulovski l-a provocat şi pe Mircea Cârstea să îl găsească pe tânărul scriitor, într-o comparaţie cu grupurile de anarhişti care îşi elaborează literatura lor, absolut izolat, exponent al unei literaturi pentru un public restrâns. Îi admiră, în schimb, furia.
    Cristian Galeriu şi Mihail Gălăţanu îşi împart închiderea serii. După discursul vioi dar alambicat şi de neurmărit în care Galeriu amestecă revoluţionarii de la 48 cu literatura drogurilor, Gălăţanu nu poate decât să facă eforturi din greu pentru a întoarce seara asupra textelor citite. Reuşeşte să identifice firele provenind din zona poeticului din ambele lecturi din această seară, dar se lansează într-o teorie psihologică asupra spaimei pe care o au tinerii scriitori din Basarabia să nu ajungă nişte Vieru sau Lari. Apoi, Gălăţanu interpretează de parcă ar scrie un poem: „Există un poem dincolo de toate lucrurile de suprafaţă din textul lui Sandu. Şi Sandu şi Mihai sunt un amalgam de modele care la un moment dat îşi vor găsi vocea proprie.
    Marin Mincu s-a bucurat că a fost o şedinţă de lucru în această seară la Euridice şi i-a lăsat pe scriitori să îşi spună părerea despre ceea ce li s-a întîmplat. Surpriză: Vakulovskii s-au arătat unul mai delicat decât celălalt şi au mulţumit frumos, au fost bucuroşi şi chiar arătau bucuroşi... după o asemenea disecţie...
 

Răzvan ŢUPA
 

Poetul Mihai Valkulovski (n. 1972) a publicat volumele Nemuritor în păpuşoi (1997) şi Tatuaje (2003) şi este fondator al revistei Tiuk. Scrie o poezie în răspăr, plină de vervă sarcastică, amorsînd o atitudine „huliganică”, specifică eşalonului basarabean, ce-i include şi pe Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu şi Alexandru Vakulovski. În textele citite în cenaclu, el apare tentat prea excesiv de latura ludică, încercînd să compenseze lipsa de gravitate prin priza hilară la cotidianul sordid. (M.M.)

duminica sîngeroasă

mîine se deschide sezonul de vînătoare
anunţă zîmbăreaţa prezentatoare de la televiziunea română
se permite vînarea mistreţilor şi căprioarelor cu
starea sănătăţii proastă adaugă ea şi iar zîmbeşte
dimineaţa l-am întrebat pe Carlos Garcia Lahuerta colegul de cameră
dacă-i place corida îi place mult bunicii şi mamei mi-a răspuns spaniolul
eu n-am fost niciodată e nedrept pentru animale
mîine vor muri toate căprioarele drogate
şi toţi mistreţii cu hiv pozitiv
vînzătoarele de flori din faţa universităţii spun reporterilor că
nu vor ceda tarabele pînă pe 8 martie
ne-am sacrificat pentru toţi cei de acasă pentru lumea ca-
re ne iubeşte zice Gică Hagi şi se uită drept în microfon
pînă pe 8 martie (inclusiv!) florile roşii se vor vinde bine
astăzi e sfîntul Valentin
Valentin e plecat la Brăila
mîine-i duminică
şi va începe vînătoarea
am să ies în sfîrşit şi eu
în oraşul cu un singur locuitor lipsă
şi-am să-l vînez
ca-n acea noapte în care n-am ştiut
nici eu nici tu
că va curge
         sîn
         ge


poemul cu cele mai mişto buze

fiindcă pămîntul nu este făcut de
vreun savant precum Einstein ci
de la furnicuţă la elefant
multiubitul nostru Dumnezeu…
spunea cerşetorul din tramvaiul 34
iar eu trebuia să cobor ca să urc
în acel autobuz naşpa
care mă lăsa în Piaţa Rosetti
şi mergeam aşa singur singurel şi fără nici un
Dumnezeu pînă la Universitate unde ascultam
cursul de postmodernism şi mă întorceam în Piaţa
Rosetti ca să-l aştept pe acelaşi 311
cu un buchet de maci roşii
din romanul unui scriitor rus în mîna dreaptă
şi în cealaltă cu acest zîmbet cretin pe buze
le mele faine (ziceai tu)


JIMI + ROXANA a murit JIMI + ELENA = liubov

„să-mi bag pula, astăzi pentru prima oară am părăsit o femeie”
mi-a zis ieri Jimi
„era bună?”
„era prietena mea”
„dacă vrei, Jimi, putem să mai luăm o vodcă”
alaltăieri, în drum spre Club A, s-a întîmplat.
o întîmplare care s-a întîmplat cu adevărat întîmplător.
apoi, cînd m-am întors „acasă”, am găsit
o scrisoare care începea cu „Mi,
TU EŞTI PLICTISIT” şi se încheia cu
„Sunt o penibilă – o paranteză stănesciană –
Nu te mai deranjez, PA!” + un „P.S.”
„ştii ce-mi place cel mai mult la ea?
nu mi-a zis niciodată Nu mai bea, Jimi!
îmi pare rău de Roxana
dar prea mă potrivesc cu Elena”
a zis Jimi şi-a umplut iarăşi paharele
(între timp mai venise şi Doru şi Viorel)
- iar afară...
afară era o noapte atît de frumoasă!
ca-n Ionel Teodoreanu ziua.
şi mirosul de flori de corcoduşe
invadase camera
prin plasa albastră de ţînţari.
plasă-albastră, plasă-albastră,
era bine, era primăvară,
era ieri.


sîmbăta paştelui

mai întîi Jimi şi-a adus la noi motănaşul
apoi Elena acvariumul cu cei doi peştişori
şi un melc
şi-a plecat
după ce m-am trezit
am aruncat pe mine tricoul
roşu cu Coloana Infinitului The Art of Romania Brancusi
cumpărat zilele trecute din castelul de vară al regelui Carol
şi-am pornit la vînătoare de pîine
ouă şi cozonac
m-am băgat numai cîteva secunde în cercul
de oameni care constatau
e mort care salvare nu vezi că e mort
un mort înalt cu mustaţă
şi cu un braţ răşchirat de lumînări neîncepute
în jurul capului
galben ca Antartida vara
trecută cînd îţi pierduseşi cunoaştinţa
şi te bucurai că te stropesc
cu apă minerală din magazinul de vizavi


fiindcă oricum nu porţi cercel

mă spălam pe mîini cu ochii undeva-n univers
şi mă gîndeam că eşti o gagică de milioane
de karate
SHOTOKAN FUDOKAN DO – asta aşa, prin analogie
adică un fel de că veni vorba
ca să mai umplu un vers
sau poate din nostalgie
dulce melodie – dintr-un cîntec
foarte melancolic      foarte moldovenesc
                   (între ele - şi)
mama a înşirat lîngă patul meu de citit
pe farfurioare
vazoane cu flori artificiale
poate îmi plac cîteva cu cactuşi
şi una aproape uscată (ori aşa-i la culoare)
sau poate nu
dar tu
pe bune
tu
eşti dulce
sînt pentru tine
floare de cactus la ureche


autoportret din dormitorul tău

te-ai enervat că am o părere extraordinară despre mine
acum dormi
cu mîna dreaptă întinsă peste perna mea
cu mîna stîngă sub partea dreaptă a feţei
cu părul încîlcit ca apele Uniunii Sovietice
văzute de Iurii Gagarin în aprilie 1961
şi cu gura întredeschisă
să ştii
am o părere bună despre tine


***

ce faci o întreb
te drăgălesc
şi rîgîie frumos
îi zic că la bătrîneţe o s-o rîdă nepoţii
ce, crezi că fac aşaaa ca să rîgîi?
nu, rîgîi foarte natural, îi zic
iubita mea rîgîie ca dacii


* * *

orişice titlu
de poezie
e o formalitate
pentru poliţişti
aş vrea
să mă întîlnesc
cu tine
ca după
despărţire
să mor
de ciudă
că nici măcar
nu-ţi cunosc
numele


poemul tău – tău

ultimul tramvai la care ai ajuns la ţanc

primul tramvai pe care l-ai aşteptat doar vreo două minute.
între ele – poemul tău,
         poemul tău personal.


nu & tu

s-a terminat meciul
cafeaua        nu
iar tu
tu ţi-ai cumpărat bocanci pentru iarnă
eu nu am uitat
de ambiţiile din copilărie
şi nu
iar tu
tu te-ai întors pe partea cealaltă
şi nu


oaspeţi din viitor

am găsit în uşă o hîrtie cu

te-am aşteptat
toată ziua,
aşteaptă-mă
şi tu
2-3 minute

o scrisesem eu


41/44 - 40/45

apoi ne-am întîlnit cu colega
ta ochioasă (şi ţîţicoasă, mă scuzi)
care-şi plimba copilaşul
pe care l-ai ciupit de nas cu dragoste
colega mea din şcoala generală
şi peste cîţiva paşi
e ţigancă
cînd nimeni din clasă nu vroia să stea cu ea într-o bancă
m-am aşezat eu
ai zis
şi după o pauză scurtă
îi merge bine
am mers mai departe
am mers spre metrou
iar în drum am vrut să măsor o pereche de tenişi


Patrie

am să duc
aceste
borcane
goale
în ţara
din care
le-am adus
pline.
cînd Europa
va fi
o singură ţară
n-am să te mai iubesc.
am s-o iubesc pe alta.


post-modernismul cu ochii holbaţi la trecutul glorios de
dulcel la plus infinitu' mă'ti

a scrie de dragoste
e o mare indecenţă
o indecenţă incomensurabilă, blea.
o mare parte a vieţii
m-am lăfăit în interiorul iubirii tale, mi-a fost bin
e pînă la inconştienţă, am fost un porc.
din a
fară
totul
a
bsolut tot
ul
e altfel


D'aia

tatăl meu şi-a rupt o mînă din umăr şi altele
mamă-mea şi-a răcit rinichii ca lumea
de poartă a fost agăţat un lacăt de juma' de kil
noi am plecat în Europa la învăţat.

A нахуя!


alt existih de liubovi trist
în cărticica de pomene –
o listă destul de mică
cu morţii familiei.

oricît de moartă ai fi
mamă-mea n-o să te scrie în
lista morţilor noştri,
iubire.

iată de ce te-ai foarte
supărat pe mine
şi ai plecat
нахуй.

А хули


de-o săptămînă şi 4 zile

taică-meu zice că directorul din satul vecin
îşi vopseşte buzele ca o femeie
întreb de ce
şi maică-mea zice: că-i ninormal

ziceai că m-ai iubi şi dacă aş fi narcoman
ţi-am vopsit părul cu mîinile astea
cu care te scriu
cu care nu te-am mai atins
de-o săptămînă şi 4 zile
acum mă iubeşti
aşa cu părul vopsit


A?

toţi profesorii de limba şi literatura română din ţara noastră
s-au cărat la lucru în străinătate
Anglia Spania Germania, da' merge şi Izrael, oriunde.
femeile – îngrijitoare de bătrîni sau copii,
sau d'alea.

eşti un d'ăla mi-ai zis cu cîteva
săptămîni în urmă
şi pînă-n ziua de azi
mă gîndesc ce-ai avut în vedere.

A? oare ce-a vrut să spună
iubita eului poetic?


telefonul stricat, stricat rău

n-am mai dus borcanele acasă
le-am cărat cu rucsacul la tine în debara
«nu le du la mine în cameră» ai zis tu speriată
de-atunci nu ne-am mai văzut
deşi ne-am mai dat întîlnire,
la telefon,
la telefonu' mă'ti


vrei să fii măritatată?

trandafirii din grădiniţă
au frunze maro-ro
şietice-nchis

te-ai închis în mintea părinţilor
şi ai tras un loz cîştig
ător de tot

tragi tu
şi cîştigă mă'ta


cu iubita, după o zi de muncă

tu ai vreun scop? care este
ţelul tău?
proaspătul soţ
dintr-un film post-sovietic
îşi întreabă nevasta
«Serioja, noi avem acelaşi scop:
comunismul»

ce-i cu viaţa ta? te-am
întrebat într-o zi la telefon
de azi
         pe mîine, mi-ai zis,
                   nu ştiu,
                            mi-ai zis


pa Bucureşti pa România pa

citesc un poem de O’Hara
în care deşi sosi mai devreme
iubita de-abia plecase

deşi am ajuns mai tîrziu
încă nu te întorseseşi
acum
acum cînd trebuie să mă car
te identifici întru totul cu ţara din care plec


Domnule!…

„Gata, domnule…hî-hm… domnul Borcan,
…vin imediat” a zis secretara (mică)
bătrînei pensionare (hi) care face colete la editură

asta e
de la o vîrstă femeile
devin domni
Asta e, domnilor


ca şi la locul de muncă
despre care-ţi voi povesti
primul cuvînt îl are secretara.
l-a avut.


mîine pleacă la lecuire poetul editor şi oraşul va fi plin de ozon
şi „Vatra” plină de scrisorele de la Olăneşti cai româneşti măgari originali
„cum să scrii aşa poezii şi să fii aşa bou?” se întreba un discipol
de-al său ca să zic aşa din „Pauză de respiraţie” referindu-se la
magistrul său pe care cînd venea să se jeluiască îl întreba „Ce mai vrei:
bani ai, servici ai, eşti patron, eşti în manuale, familia ţi-e sănătoasă …”
„Da, dar nu sînt fericit” spunea poetul editor „Băi, ia zi, zicea discipolul,
ţie ţi se mai scoală pula?”
de mîine angajaţii editurii „Paula” nu vor mai suferi că unora nu li se mai scoală chelesc în continuare şi se sclerozează la minut (un cent pe minut) nu vor mai fi stresaţi continuu cu idei de spital şi nu vor mai fi nevoiţi să se bucure împreună cu el de cîţi bani face şi va face şi ei nu pe munca lor nu vor mai auzi cum e cu fidelitatea totală faţă de firma care te ţine numai să nu mori de foame nu vor mai fi nevoiţi să suporte toate nazurile zîmbetele forţate în acel rînjet şi el fals rugăminţile aluziile
fine de cabinet la cabinet nu vor mai

dar vor fi chemaţi zi de zi la telefon vor primi vederi cu Olăneştiul şi
sfaturi nepreţioase şi această fericire pe bilet de pensionar va dura
doar cîteva săptămîni pe bilet de pensionar
telefoane, telefoane (a se îngîna după melodioara „Macarale, macarale”),
telefoane pe care trebuia să i le dai tu, la o anumită oră,
dar şi o vedere de la „şefu’”, un fel de felicitare:
„Dragi colaboratori,
Deşi la tratament şi supus
celor mai diverse proceduri,
mă gîndesc tot timpul la
voi, la munca spornică pe
care o depuneţi, cu un opti-
mism debordant.
Voi veni, vă promit, cu noi şi
noi idei de cărţi, grozave şi
Vandabile (mai ales).
Vă doresc toate cele bune.
         Al vostru, şef”
şi semnătura lui de prof


eu la 30 de ani

la vîrsta ta noi aveam deja casă şi de-acum vă aveam pe amîndoi
mi-a zis mama cu cîteva zile înainte de ziua mea
dar tu ce ai? a zis
mi-ar fi mult mai uşor să-i spun tatălui.
i-a răspuns tata
am mîncat mai departe
peste cîteva zile
peste pămînt va zbura
un mare asteroid pe care
cel mai bine îl vom putea vedea
la răsăritul soarelui cu ocheanul lui tata
poate c-am să dorm sau poate c-am să mă duc la pescuit
sau poate că, vorba lui Radu, am să mă duc dracului
pînă la urmă a cîştigat la loteria vizelor şi s-a dus în America
dar are mai mult de 30 de ani are şi casă mare în Iaşi
şi are un băiat mare de-acum
s-a însurat de tînăr şi are şi-o
soţie mişto şi are un început de burtă şi poftă de viaţă
şi prieteni care inevitabil trec unu cîte unu de 30 de ani
 

30

abia împlinisem 30
exact de cîteva ore făcusem treizeci de ani şi
ca şi la 26
cuţitul a ricoşat din nucă şi a intrat direct
pe linia fericirii (de-a lungu’) colţ cu Saturn
(am citit într-o carte de-a tatălui)

nu ştiu să citesc în stele
şi nici măcar în nori
în schimb dacă vrea cineva să ghicească-n cafea
să ghicească-n cafeaua mea

nu ştiu ce-o fi însemnînd „Saturn”
despre fericire vorbim mai tîrziu



31

au aşteptat ora 11 şi
gata
peste doi ani vei avea vîrsta lui Hristis, zice tata
mama mi-a adus o floare roşie
Tiuk a intrat în verandă s-a căcat
a mîncat toate frunzele de la flori
şi-a cărat cărţile afară
Tiuk e căţeluşul care şi-a ales singur numele
mă muşcă de degetul de la picior dă din coadă şi hîrîie
acasă cerul e altfel şi stelele sînt altfel şi aerul e altfel şi luna şi soarele sînt altfel
dacă aş trăi aici aş face o colecţie de fotografii cu cerul
e atît de aproape şi atît de diferit încît

stai la pescuit şi fotografiezi cerul
bei un pahar de vin şi fotografiezi cerul

peste două zile mama va împlini 53 de ani
peste trei zile va trebui să mă întorc la lucru


LASLAU GRUN spune:

Şocul pe care nu pot să-l uit ţine de un caz din vara lui 1943,
cînd am fost dat afară din ştrandul - un ştrand foarte frumos - din Reghin,
oraşul în care m-am născut.
Într-o zi de duminică, erau şi cîţiva Hitler-ugen acolo,
ne-au scos afară din ştrand, eram mulţi,
erau destul de mulţi evrei în Reghin,
ne-au scos afară fiindcă,
ne-au spus,
este inadmisibil să se scalde în acelaşi bazin arienii cu evreii,
ne-au spus.
După aceea un alt şoc am primit cînd m-am dus la medicul şcolii.
Trebuia să-mi dea scutire de la educaţia fizică,
pentru că-mi fuseseră scoase amigdalele.
Avea un cabinet medical în oraş şi pe uşa cabinetului era scris
„Nu consult cîini şi evrei”.
Astea sînt nişte lucruri care au intrat mult în sufletul meu
şi au rămas pînă astăzi, mi le amintesc mereu.
Dar astea erau numai nişte preludii pentru ceea ce a urmat.

În 1944, în martie, partea Ardealului care era ocupată de unguri
a fost ocupată şi de nemţi şi la sfîrşitul lui aprilie, într-o zi,
s-a bătut toba.
Era un oraş mic şi aşa se aducea la cunoştinţă populaţiei
despre o lege sau o hotărîre a primăriei,
s-a bătut toba şi s-a spus că a doua zi dimineaţa
toţi evreii să fie în faţa casei lor.
Deja de demult, de doi ani,
purtam steaua galbenă,
puteam să ieşim în stradă doar dacă purtam
steaua galbenă pe haine - sau pe palton, sau pe cămaşă.

Ne întreţineam din ceea ce am adus de acasă, mîncare nu s-a făcut în ghetou,
s-a luat mîncare de acasă şi cel mai groaznic era faptul că
s-a înfiinţat o cameră de tortură
pentru cei care - s-au gîndit ei - s-ar putea să fi ascuns bijuterii.
Noi nu eram bogaţi, dar tata a avut un serviciu foarte bun
şi avea un salariu bun
şi deci s-a presupus că şi noi am ascuns obiecte valoroase.
Şi - pe tema asta - şi tata şi mama au fost duşi la camera de tortură
şi au fost torturaţi, bătuţi în tălpi.
Mama, săraca, după două şedinţe de tortură a albit complet
şi n-a mai putut încălţa nici un pantof,
aşa de tare i s-au umflat picioarele.
Această situaţie a fost fatală mai tîrziu
pentru ea, pentru că, deşi avea doar 45 de ani,
cu părul alb şi cu picioarele umflate
a fost considerată de către nazişti bătrînă şi inaptă de muncă
şi chiar în prima zi de lagăr a fost trimisă direct la camera de gazare.

 

Mai tînăr decît fratele său, Alexandru Vakulovski (n. 1978), încă student la Universitatea din Cluj-Napoca, este cunoscut mai ales prin romanul minimalist Pizdeţ (2002), deşi a debutat în acelaşi an şi în poezie, cu volumul Oedip regele mamei lui Freud (2002). Aflat sub influenţa unor prozatori ruşi de dată recentă, el scrie o proză şocantă la nivel stilistic, astfel că menţine o priză continuă la contactul cu receptorul, pe care-l insolitează prin violenţa limbajului argotic şi a mesajului. Debordanţa talentului literar al autorului (în toate genurile abordate) ne face să ne punem mari speranţe în el. (M.M.)
 

Cactuşi albi pentru iubita mea

12. Familia Bundi
   
    Sunt lucruri cărora la început nu le acorzi nici o importanţă, dar care prin repetarea lor uneori te înnebunesc. De exemplu să mergi pe stradă şi la un moment dat un ment să-ţi ceară actele. Sau să-ţi pună o amendă că mergi prea tare, prea încet, că ai parcat greşit, că ai numere din alt judeţ, gaborii nu pot să nu dea amenzi.
   
    Astfel de lucruri are vocaţia să facă şi Bob. De exemplu, să vin seara obosit la tine şi el să apară: v-am adus şoarecele, dar să aveţi grijă să nu-l călcaţi, să nu-i daţi ceva de mâncare să se otrăvească, să… să… ş.a.m.d. Tocmai când vroiam să te fut îmi trebuia şoarecele să-l plimb!
   
    De când are o familie întreagă de pidaraji mici, nu mai ştii care în ce relaţie e cu ceilalţi, un şoarece poate fi altuia şi tată şi frate, şi fiu şi futălău… Nu credeam vreodată să mi se facă aşa scârbă de şoareci. Uneori adormeam şi ca în filme de groază mă trezeam când un şoarece îmi cădea de pe dulap pe faţă! Super! Nu ştiu cum am reuşit să mă abţin să nu arunc măcar unu’ de la balcon.
   
    Acum expresia şoarece de bibliotecă mi se pare şi mai potrivită pentru intelectuali.
   
    După ce Bob a înţeles: lui Yo nu-i mai plac şoarecii…, şi-a găsit alt hobby: iarăşi când să ne futem: pak! pak! în uşă: vă uitaţi cumva la Familia Bundi? Mi-am amintit de vorbele lui Dosty când Fane i-a declarat că o să vină în fiecare noapte să scrie la computerul lor: vină, Fane, de ce să nu vii? Eu cu gagică-mea o să ne futem, iar tu o să scrii la computer.
   
    Sau iarăşi un obicei pizdos: Bob când nu meditează, se plimbă bodogănind cu şoarecii, acelaşi refren: şoarece, şoarece, animal de treabă, şoarece, şoarece, animal de treabă, uite la el ce inteligent e, şoarece, şoarece… Sau Greta cum îşi târâie picioarele şi trânteşte uşile, toate uşile, inclusiv de la dulapuri şi de la frigider.
   
    Fute-te, Yo, dacă ai nervii tari, dacă rezişti în timp ce te fuţi să auzi continuu: şoarece, şoarece, animal de treabă, şoarece, şoarece, animal de treabă, uite la el ce inteligent e, şoarece, şoarece… sau cum trânteşte Greta uşile şi şârâie picioarele, sau când ţi se scoală să auzi cum îţi bate Bob la uşă să te onoreze cu prezenţa şoarecelui…
   
    De când Bob şi-a făcut propria familie Bundi, cu şoarecii ei cu tot, l-a scos pe unu’, pe tatăl familiei, în coridor, că-s prea mulţi în camera lui. Aşa că cretinul de şoarece te trezeşte la orice oră ronţăind. Pidarii mănâncă mai bine ca mine, în fiecare zi Bob le cumpără mere, pere, banane, fulgi, seminţe, ciocolată, salată… regim pizdos, ce dreacu… E şi mai mişto că Bob înainte de culcare vorbeşte cu fiecare jigodie în parte, sunt fericit când pe la două îl aud în coridor: şoarece, şoarece, animal de treabă, şoarece, şoarece, animal de treabă, uite la el ce inteligent e, şoarece, şoarece…
   
    Nu de alta, dar oricum sunt obişnuit cu căminul. La cămin tot timpul e gălăgie, dar diferită faţă de cea de acum o oră, două, în schimb Bob o ţine una şi bună: vai, vai, vai, începe o nouă zi de rahat, vai, vai, vai, nu ştiu ce dreacu mă ustură ochii, vai, vai, vai, tare prost o duc cu banii, aşea… ce mai mâncăm acuma?, şi vorbele care le încoronează pe toate: şoarece, şoarece, animal de treabă, şoarece, şoarece, animal de treabă, uite la el ce inteligent e, şoarece, şoarece… Desigur că toate astea cu gestul potrivit: cu baterea cu palma pe burţălău, pe fălci, scărpinatul la coaie şi ruptul etichetelor.
   
    31. Pizdeţ
   
    Ne bem cafeluţa pe terasa de la Casa Presei. Pi e uşor mahmur, îl doare capul. Azi trebuie să primească salariul şi veselia va continua.
   
    Apare prozatorul care-şi caută scânduri pentru balcon. Ah, să termin şi eu odată balconul şi atunci bem! Pi ia două şerveţele şi se duce la căcare, e scârbit să-l mai asculte pe poponautul ăsta.
   
    Prozatorul nu se lasă intimidat de plecarea lui şi îmi umple capul mie cu tâmpenii: auzi, ce chestie, curva dracului. 20 de lei, îţi dai seama? Ce 20 de lei?, îl întreb nereuşind să mă agăţ de firul povestirii lui. Da-păi..., vezi gagica aia, ieri eram, a venit la masa la care stăteam şi a zis că vrea o cafea. Bine, zic, îţi dau eu o cafea. Da ea, suca, îşi ia cea mai scumpă cafea, de 6 lei. Îţi dai seama? Eu credeam că şi-a luat de 3 lei. Apoi nu ştiu ce-a mai băut şi a trebuit să plătesc 20 de lei pentru ea. S-a dus, suca, şi a zis că azi îmi va întoarce banii. Ştii cum mi i-a întors? Mi-a pus dimineaţă o cafea de 3 lei şi gata! Suca blea…
   
    Cretinul. Cred că vroia şi el să pună un băţ în schimbul unei cafele, da’ nu i-a reuşit şi acum e nervos. Îi pare rău de bani. Ei lasă, că din 20 scădem 3 şi îi rămân doar 17 lei pierdere şi dacă mai pui că a făcut probabil şi o labă pe balconul lui neterminat…
   
    Ei, hai, mă duc eu să mai caut scânduri, zice. Ei, hai, mai du-te-n pulă!
   
    Mergem cu Pi în Jaba. Luăm o vodcă şi un suc. La a doua sticlă de vodcă apare în bar o fufă. Pi vrea să o cheme la noi la masă, spune că e cam dilită şi o să râdem. La început nu vreau, doar am venit să mai băzăresc cu el aici, nu cu curve, dar Pi mă convinge că va fi fain.
   
    Se duce şi o cheamă. La început nu vrea, apoi Pi o convinge. Cum se aşază, imediat şi începe să povestească. Că tâmpiţii nu-i dau pensia, că soţul ei săracu’ a fost ucis în Iugoslavia, că altfel acum ar fi dus-o altfel, că ea nu-i curvă, ea în Iugoslavia s-a dus cu soţul…
   
    Azi eu doar mă fut în cur şi o iau la cioc, că am la lună, zice. O!, cred că-i al meu, mă caută, zice şi se ridică şi merge la un moşneag ce trecea prin bar. Se întoarce decepţionată, e paznicul, pidarazu’…
   
    Pi îi spune că-s personaj al unui roman care se numeşte Pizdeţ. Cum, cum? Cine l-a scris cred că-i tâmpit de tot. Ia dă încoa’ să mă uit, da’ nu prea ştiu să citesc cu grafie latină…
   
    Citeşte câteva pagini bâlbâindu-se. Pizdeţ, blea, zice.
   
    Şi eu mai scriu poezii, zice, le-am mai publicat prin Literatura şi Arta şi în Florile Dalbe. Da’ eu scriu poezii frumoase, nu cu maturi din astea. Că mie nu-mi plac maturi, blea, în cărţi. Brusc se ridică şi se duce la altă masă, zice să nu-i speriem clienţii. Îşi scoate acolo un teanc de foi şi se uită la ele. Clava, o strigă Pi, vină la masa noastră! Nu Clava, băi, nu mă cheamă Clava.
   
    Pi se uită la ea mirat: doar tu mi-ai zis că te cheamă Clava… Fufa îi răspunde nervoasă: Clava, Clava, pe mine mă cheamă Maşa! M-am pricalit de voi când v-am zis că mă cheamă Clava. O, Maşa!, e entuziasmat Pi, şi pe soţiile mele le cheamă tot Maşa! Da?, întreabă Maşa şi se apropie de masa noastră.
   
    Eu mă ridic şi merg la baie. Din urmă apare şi Maşa. Se aşază pe budă şi-mi deschide şliţul. Îmi ia pula-n gură, apoi pare să-şi fi amintit ceva şi zice: şi cum scria acolo în Pizdeţ că se zice în România când o iei la cioc? A, da, muie. Hai, eu am să-ţi iau o muie da’ tu mai povesteşte-mi despre ce-i vorba acolo. Bine, zic.
   
    35. Zuperman
   
    Am tras cu Fane un joint şi acum sărim ca nebunii la concertul Luna Amară din Music Pub. Sunt tot felu’ de ciudăţenii de oameni aici. Cu creste de punkeri, vopsiţi, cu kile de cercei pe ei, gagici cu zgărdiţe de căţele la gât, raşi ca noi, vezi chiar şi oameni normali. Se aruncă unul în altul, cad pe jos, leşină, sunt stropiţi cu apă, sar mai departe.
   
    După concert ne luăm câte-o bere şi ne rezemăm de scenă. Pe scenă au pus deja o masă care s-a şi ocupat. O bem pe prima repede şi Fane se duce să mai ia două. Apare şi Egor, îmi spune la ureche că a făcut rost de ciuperci d-alea din pădurile de la marginea Sankt-Petersburgului. OK, îi zic, mergem undeva imediat.
   
    Vine şi Mihnea. Îi zic de ciuperci. Fain, zice, hai la Zuperman. Zuperman e la un metru de noi, discută ceva cu o gagică. Se apropie gandonul de portar. Mihnea zice să ne ridicăm cu totul pe scenă că altfel va veni ăsta la noi şi o va face pe pizdosul. Dă-l în pula mea, zic. Portarul se apropie de noi: vă rog să vă ridicaţi de pe scenă. De ce, bă? E interzis! Zuperman e nervos, i se adresează calm portarului: Domnule, te rog frumos să-ţi ridici picioarele de podea! Portarul se uită tâmp la el. Ce n-ai înţeles? Ridică picioarele de pe podea că e interzis! Toţi ne futem de râs, Zuperman se ridică şi discută ceva cu portarul.
   
    Ajungem la Zuperman acasă. I-au tăiat curentul, aşa că aprinde o lumânare. Vai, ce pizdos, zice Fane. Ne aşezăm pe jos, Egor scoate un pacheţel cu praful de ciuperci, îl amestecăm cu tutun, facem o ţigară care circulă pe la fiecare. E o senzaţie ciudată, de cutremurare a creierului. Gagicile care au venit cu Zuperman se aşază pe un pat şi încep să se sărute şi să-şi scoată încet hainele.
   
    Apare şi Nick cu vreo două sticle de Rasputin. La început bem în linişte, apoi încep toţi să vorbească, din ce în ce mai entuziasmaţi.
   
    Gagicile sunt aproape dezbrăcate, au rămas doar în chiloţi, una s-a ridicat în picioare şi cealaltă îi trage chiloţii. Din chiloţi îi apare o pulă în erecţie, înghiţită repede de cealaltă. Hai să bem băi, zic şi simt cum crâşa începe să se mişte de la locul ei. Simt cum creierul mi se rostogoleşte prin craniul deschis.
   
    Mihnea se ridică, ia o tobă mică de şaman şi se plimbă bătând-o încet prin cameră. Toţi stau pe spate cu ochii închişi în afară de gagicile care se fut şi gem. Mihnea ajunge lângă fereastră, se împiedică şi cade după masă. Toba sare de câteva ori la podea.
   
    Zuperman se ridică, ia lumânarea şi merge încet. Începe să urle când ajunge în faţa oglinzii. Aruncă lumânarea şi trage un pumn în oglindă. Cioburile se împrăştie pline de sânge prin toată camera. Gagicile încep să se târâie pe podea. Se aprind perdelele, cineva scapă o sticlă de vodcă - se aprinde şi masa şi o bucată de podea. Auzim cum trosneşte toba arzând. Egor sare ţipând pe fereastră.
   
    Zuperman urlă şi se aruncă în oglindă. Îl văd cum cade în groapa mare din ea. Sar după el şi îl apuc de un picior. Trag repede şi cad pe podeaua de flăcări. Zuperman nu-i, e doar piciorul lui. Gagicile s-au aprins şi continuă să se tăvălească pe podea. Simt cum ţiuie ceva îngrozitor în cap şi mă arunc în oglindă. Simt cum cad în beznă şi gândesc: unde-n pula mea eşti atunci când am nevoie de tine? Apoi nu mai gândesc nimic.
   
    38. Idioţii
   
    La început au cumpărat palmieri, apoi au adus specialişti, care au comandat soluri speciale, îngrăşăminte… România va ieşi din căcat!
   
    Vor veni turiştii din toată lumea când vor vedea că pe litoralul românesc cresc palmieri! Vor investi în Sidex, vor investi în Tractorul, vor investi în toate marile uzine care sunt nevoite acum să dea salarii la muncitorii care n-au de lucru, dar pe care din cauza vechimii în muncă şi a grevelor nu-i pot concedia.
   
    S-au stricat atâţia bani pe palmieri că ar fi ajuns să cumpere prezervative la toată lumea pe un sezon, plus câte unul bonus pentru parlamentari, să şi-l pună pe cap. Nu-i nimic, în schimb vor veni americanii, vor veni germanii, vor veni elveţienii, olandezii, austriecii, englezii, toată lumea va veni pe litoralul românesc şi aşa România va ieşi din căcat fără ca cineva să muncească!
   
    Fără să-şi mai bată cineva capul să ucidă şobolanii din hotelurile cu n-şpe stele, cu preţuri de-o zi cât trebuie să lucreze o familie o lună, dar nu contează, vor veni occidentalii tâmpiţi cu banii lor şi ne vor scoate din căcat.
   
    Dar occidentalii n-au venit, au venit ungurii cu rude în Transilvania, au venit ruşii, că ei vin peste tot şi nu au stat la hoteluri scumpe, s-au dus la vile particulare mai ieftine…
   
    Apoi palmierii s-au uscat, chiar înainte de începerea sezonului. Oare de ce pula mea în Africa cresc palmieri da’ la noi nu? Asta e, dacă s-au uscat - s-au uscat, n-ai ce-i face, oricum occidentalii n-au venit. Sunt proşti occidentalii.
   
    Oricum, mai e un plan de scoatere din căcat a României. De jumate de an toţi românii îl visează pe Dracula. Se pare că şi Eminescu sugerează construirea unui Dracula Park. Altfel cum să interpretezi „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne?”, î? PSDR-iştii vor să înfăptuiască visurile poetului nostru naţional.
   
    La asta n-au cum să nu vină occidentalii. Să se facă show cu vampiri, cu aparate de tortură, cu efecte speciale, cu toate alea. Au să ahuiască când o să vadă ce-i în România. Dar din păcate se găsesc tot timpul invidioşi, aşa că au şi început să pună beţe-n roate proiectului. Cică Dracula Park va dăuna monumentelor istorice din oraşul medieval Sighişoara. Mai dă-o-n pula mea de Sighişoara, nu? Căci Dracula va aduce mai mulţi turişti cu efectele lui speciale, nu? Dar se pare că proiectul îngheaţă, sau cel puţin tre’ să-şi schimbe locul.
   
    Ar mai fi ceva, la care nu s-au gândit prea iubiţii noştri conducători români. Să vândă bilete la şedinţele din parlament. Atunci câţi turişti ar atrage! Ar putea chiar să-i zică parlamentului Dracula Parc! Ce, Vadim, Iliescu, Năstase sunt mai naşpa ca vampirii? Din contra! Sunt şi vampe şi vampiri, iar expresiile feţelor lor sunt atrăgătoare şi pentru amatorii de sex anal şi pentru necrofili şi pentru zoofili – asta, iată, înseamnă să fii pulitician bun! Năstase chiar e mai popular ca Pamela Anderson sau Britney Spears. Orice ziar deschizi, îi vezi mutra. Deschizi televizorul - îl vezi şi acolo. Iliescu e Lenin al nostru, e un cadavru pe picioare, ar atrage turiştii, s-ar face cozi ca la mausoleul din Piaţa Roşie, iar Vadim e pe post de Hitler, i-ar sta mişto cu nişte floci sub nas aşa ca lui Hitler, dar şi aşa e bine. Ş-apoi câte talente se mai pierd prin parlament! Da-păi în toată ţara! Îţi vine să plângi când te gândeşti. Şi vampiri avem, vampe câte vrei, de toate. Să vină occidentalii cu banii lor!
   
    Să plantăm câte un palmier în curul fiecărui politician pentru a atrage turiştii. În cur palmierii vor avea îngrăşăminte la greu. Să-i zicem României – Dracula Park!
   
    43. Cactus alb
   
    Suntem doar noi în cameră. După ce m-am rupt cu băieţii şi ei au plecat, ai venit şi m-ai găsit iarăşi dus. Fără să-mi spui nimic te-ai aşezat lângă mine şi m-ai sărutat. Îţi simt în gură limba, îţi simt mirosul. Dacă n-ai fi apărut acum, oricum te-aş fi visat în semiconştienţă sau într-o realitate halu. Dar acum eşti aici, lângă mine, de-adevă, deşi nu fac nici o deosebire în starea asta dintre realitate şi realitatea mea de fum.
   
    Îţi scot hainele şi mă dezbrac şi eu cu ajutorul tău. Realitatea corpului tău mă cutremură, văd cum i se schimbă culoarea, cum se înălbeşte, apoi se face roz, violet, negru, albastru. Încep să înnebunesc cu totul, gândesc. Îţi simt corpul cum se încălzeşte, cum picioarele îţi devin calde. Mă tragi în tine. Te aud cum gâfâi încet, îţi simt unghiile înfipte în spinarea mea. Simt că te fut de-o veşnicie, că tot ce-am făcut eu dintotdeauna asta a fost – să te fut. Nici nu vreau altceva. Mi se pare că nimic nu s-a întâmplat cu mine de-adevăratelea, în afară de-a te fute.
   
    Mă arunci jos şi urci pe mine. Să te fut eu, ruptule, îmi zici. E stupid, dar tot ce simt eu e că eşti frumoasă, e că te iubesc şi nu vreau să mă opresc niciodată. Îţi simt tot corpul tău ca şi cum ar fi al meu. Mă simt pe mine prin corpul tău. Simt cum mi se clatină ţâţele tale, îţi simt întunericul din ochii închişi, îmi simt fundul tău care se mişcă pe mine.
   
    Te rezemi cu mâinile de pieptul meu şi deschid ochii. Capul mi-e acoperit de părul tău. Te dai iar pe spate şi începi să devii transparentă. Îţi văd la început venele albastre, apoi plămânii, inima. Îţi văd carnea, fiecare muşchiuleţ. Mi se pare că mă înghiţi, că intru cu totul în tine. Îmi dai o palmă şi te transformi iarăşi în tine. Dar totul devine beznă în jur.
   
    Îmi plimb mâinile pe corpul tău. Îţi apuc pielea şi o trag. La început eşti numai carne, apoi îţi trag şi carnea, rămâi numai oase. Eşti numai oasele dansând deasupra mea. Oasele nu trosnesc, e un dans fără zgomot, care mă apasă în pat. Intrăm amândoi în pat, totul dispare, rămân doar oasele tale peste mine. Îmi plimb mâinile pe lângă ele fără să le ating. Le simt totuşi căldura, simt cum corpul meu le atrage şi le respinge apoi uşor.
   
    Te ridici de pe mine şi încep să te văd. Te îmbraci. Am impresia că ne-am futut câteva ore şi nici măcar nu am ejaculat. Dormi!, îmi zici, trebuie să fii obosit.
   
    Te întinzi lângă mine şi mă liniştesc. Te visez. Te dezbraci, urci pe mine. Ne futem şi nu se termină niciodată. Aşa va fi întotdeauna, acum e întotdeauna.
   
    49. Fum de marijuana
   
    Românii au emigrat dintotdeauna. Pentru români, România e un pământ blestemat, ei renunţă la tot şi pleacă. România i-a ajutat şi ea cu ce a putut. S-a despărţit în n-şpe părţi, le-a creat condiţii de fugă.
   
    Chiar printre primele atestări istorice, asta-i bună, c-am învăţat-o la istoria limbii, la litere!, românii au fost numiţi vlahii drumeţi, o denumire şi o caracteristică a statorniciei lor.
   
    Dacă scormonim mai încolo, mai departe, vedem că românii vin de la geto-daci, ghetoul fiindu-le parcă predestinat. România a fost dintotdeauna un ghetou, toate caracteristicile ghetoului le găsim aici, în toate timpurile, chiar cu mult înainte de-a apărea acest cuvânt. Problema e că unii sunt conştienţi de asta, alţii – parţial, alţii - deloc. Ăia care – deloc, sunt nişte nenorociţi, sunt conductori ai prostiei, ai sloganelor ţipate zilnic fără însă a încerca de-a vedea ceea ce spun ele în realitate, fără a fi gândite.
   
    România a fost dintotdeauna o periferie, e prea târziu să fie altceva. Ea nu-i nici albă, nici neagră. E a noastră, e a lor, e a tuturor.
   
    Românii pot să circule lejer cel puţin din R. Moldova în România şi invers. Aceste ţări sunt ca doi craci ai aceleiaşi pizde. De-aia-şi dau una alteia muie continuu, de prea multă dragoste, de sufocare de atâta dragoste.
   
    Fiecare român vrea s-o taie cât mai departe. Cât mai departe de căcat. Desigur că fiecare crede că altundeva e mai puţin căcat decât în ghetoul nostru – România.
   
    Românii chiar când stau pe loc îşi schimbă naţionalităţile, ţara, denumirile ţărilor, limbile şi denumirile lor, totul e într-o continuă transformare de suprafaţă - atât. Ce iese din asta? Acelaşi căcat, dar cu nuanţe diferite de culoare.
   
    Chişinăul e plin de români care o fac pe ruşii, ăştia-s cei mai scârboşi, n-au nici o identitate, pute a căcat, a toate izurile de căcat românesc, iar ei o fac pe ruşii. Sunt ca şi evreii antisemiţi. Asta e realitatea – cei mai mari antisemiţi sunt evreii, cei mai anti-români sunt românii. Dă-i-n pula calului pe toţi!
   
    Apoi mai e şi mândria-paranoie regională. Ardeleanul crede că el e cel mai pizdos, moldovenii şi muntenii sunt naşpa. Moldoveanul crede că el e cel mai pizdos, ardelenii şi muntenii sunt naşpa. Munteanul crede că el e cel mai pizdos, moldovenii şi ardelenii sunt naşpa. Fiecare-şi fute Mioriţa sa, da’ tânjeşte după a celuilalt. Apropo, oare nu miroase a zoofilie balada noastră naţională, Mioriţa? Auzi băi, să vorbeşti cu o oaie. Asta-i tragedia, nu că te fute vecinul... Toate patologiile le poţi descoperi în substraturile noastre. Uite şi la Meşterul Manole, auzi, să-ţi zideşti iubita, nu miroase oare a necrofilie? Mi se pare că da! ş.a.m.d.
   
    Îmi spunea un prieten din Chişinău: străbunicul meu s-a născut în Rusia Ţaristă, tatăl meu s-a născut în România Mare, eu în URSS, fetiţa mea în R. Moldova, copiii ei s-ar putea naşte în Republica Federativă Moldova. Toţi s-au născut pe acelaşi pământ, acum R. Moldova, în diversele ei apartenenţe, fără a migra.
   
    Pe la noi trage curentul. Pe la noi se trage direct în cap fără aviz. M-am născut într-o uniune – Uniunea Sovietică şi nu voi crede niciodată în nici o uniune – nici în UE, nici USA. Mi-s simpatice uneori, aşa din nostalgie, dar atât. Ideologiile unionale sunt până la urmă periculoase, până la urmă bagă mândria unională, fac distincţie între noi şi ceilalţi, adică – duşmanii.
   
    România stă crăcănată, cu pizda în vânt, nu ştie în ce direcţie, în ce uniune s-o mai ia. E ca o studentă dezorientată, care a terminat universitatea, dar ar mai rămâne, s-o mai sugă la profesori. Parcă ar vrea mai mult în UE, că rimează cu muie. Dar până atunci, românii oricum sunt peste tot.
   
    Familia Pixu a tăiat-o în Paris. Pixu, cu sângele său de aristocrat, reuşind să-şi întoarcă ceva din pământurile furate de stat de la părinţii săi, le-a vândut şi, deşi avea de plătit de câteva luni bune întreţinerea, telefonul..., a tăiat-o la Paris.
   
    În Paris, familia Pixu a vorbit o dată în franceză, atunci când Pixu, important scriitor român, era să se angajeze la negru, la un negru, să zugrăvească şi să bată cuie în pereţi. În rest au vorbit doar în română. Pe stradă, baruri, peste tot.
   
    La un moment dat Pixu a întrebat la mişto o ţigancă: ce faci, tu, p-aici?, şi aia i-a răspuns: ia mai fac şi eu un ban.
   
    Unii români au plecat demult şi nu mai vor nici să-şi amintească de România. Alţii s-au întors acasă în noua formă de cenuşă în cutii de ceramică. Mulţi au reuşit să treacă în timpul comunismului Dunărea înot. Ca şi X, care până la urmă a ajuns în America. Toate îi mergeau ca şi ceasul, dar începuse să bea şi prietenul său de beţie era, greşeală!, tot un român, care l-a şi ucis.
   
    Odată o s-o tăiem şi noi, nu? Odată pe globul pământesc va scrie: R O M Â N I A. Atunci va fi prea târziu.
   
    64. Zuperman se întoarce
   
    Suntem cu Ski, Luna Amară & Zuperman în Pub. Ne-am aşezat pe jos, chiar la intrare, lângă WC-u sau cum scrie nu ştiu de ce pe uşă: grup social.
   
    Mihnea bea direct dintr-o sticlă de gin. Nick bagă pahar după pahar de vodcă cu lămâie. Sorin e cu berea, eu cu Ski cu vinul. Totul e frumos, atât timp cât deasupra unui pahar cu alcool vine altul, cât în timp ce toţi fumează ţigările lor – o ţigară circulă pe la toţi.
   
    Zuperman îşi plimbă o pastilă dintr-o mână în alta. A luat-o cu cinci dolari, i s-a zis că e LSD, acum nu ştie ce să facă: s-o ia acum sau s-o lase pe altă zi.
   
    Nick e iarăşi în starea lui psihedelică, ca atunci când s-a certat cu sfinţii. Înainte de asta are o stare de meditaţie ce duce la concluzii paradoxale. Apoi sar pe rând capacele.
   
    Era varză şi a intrat într-o biserică. Sfinţii se uitau toţi la el. Scenele iadului parcă erau special desenate acolo pentru momente de-astea. Erau vii, puteai simţi focul ce te atinge, ţipetele oamenilor ce fierb în cazane, agitaţia dracilor care mai rupeau ceva membre, mai puneau ceva pe foc. Deasupra, pe bolta bisericii, era Dumnezeu, încremenit, parcă în aşteptarea unei poze. Ce pula mea te uiţi, ce vrei, bă?, îl întreabă Nick. Dumnezeu continuă să stea nemişcat, în timp ce sfinţii săreau din toate părţile.
   
    Sunteţi nişte cretini, nişte imbecili proşti, le strigă Nick, mai ieşiţi afară din biserică, o să vă împuţiţi aici, deja miroase de la voi a hoit! Câţiva slujitori ai bisericii săriră împreună cu sfinţii peste Nick care-i îmbrânci şi el continuând să ţipe.
   
    Iar tu ce faci acolo, băi?, îi strigă lui Dumnezeu. Nu mai poţi ieşi pe-afară? Ţi-e interesant ce-ţi povestesc babele şi morţii? Îţi plac telenovelele? Vezi că arăţi ca o babă! Ar trebui să te spovedeşti şi tu, să-ţi găseşti o babă ca şi tine!
   
    Nick aruncă o lumânare spre tavan. Atunci intră poliţia şi televiziunea, că lucrează mână în mână, fac programe împreună. Astfel că fanii Luna Amară au avut ocazia să-l vadă pe Nick atât la MTV, cât şi în Urmărire generală şi la ştiri.
   
    Acum Nick împinge sticlele goale spre mesele din Pub. Sticlele se rotesc, noi râdem ca proştii, nimeni nu comentează nimic. Apare o gagică beată care vrea să vorbească ceva cu Mihnea.
   
    Luaţi-o de-aici! Vacă nebună! Luaţi vaca nebună!, ţipă Nick şi o trage de picioare. Ce ţipi bă, te-ai tâmpit?, întreabă gagica. Du-te-n pula mea de vacă, hai fute-o, ce stai, vacă? Eşti debil..., încearcă şi tipa să-i ţină ritmul.
   
    Nick se ridică, o ia în braţe şi începe s-o rotească prin aer. Tipa începe să zbiere, noi suntem puţin speriaţi să n-o scape pe jos în cap, suntem speriaţi pentru Nick. Până la urmă o lasă să plece.
   
    Ski observă că pe mânecile pulovărului lui Nick scrie Pearl Jam. Elevul Pearl Jam la tablă! Nick execută, se duce lângă un poster cu reclamă Winston. Elevul Pearl Jam, ce temă ai avut pentru acasă? Nick se uită la reclamă şi citeşte entuziasmat: adivaratî calitati! Elevul Pearl Jam, răspunde la întrebare! Adivaratî calitati! Elevul Pearl Jam, eşti un prost, poţi să te dai cu capul de tablă, treci la loc, 1! Să vii cu părinţii la şcoală! Adivaratî calitati!
   
    Râdem toţi ca proştii, alcoolul curge, totul curge, Nick intră în Grup Social, se aude cum borăşte. Iese afară să-şi revină. Abia atunci îl observăm pe Zuperman. Nu mai are pastila în mână. Stă nemişcat cu ochii larg deschişi.
   
    Zuperman, ce faci? Zuperman tace. Zuperman! Îl scuturăm – nimic. Ne dăm seama că e foarte high, e departe, a înghiţit pastila. Îl ridicăm în picioare – rămâne nemişcat. Îl culcăm pe podea – la fel. Îl ducem lângă reclama la Winston, îl rezemăm de perete şi continuăm să bem, din când în când vorbindu-i.
    În boxe începe să sune Asfalt, o piesă Luna Amară:
    eşti doar durere topindu-mi liniştea
urăsc tot ce-ai făcut din viaţa mea
asfalt
   
    Suntem toţi varză, Mihnea se ridică şi vrea să plece cu o gagică. Îl strigăm să-l ia şi pe Zuperman. Îl ia în spate şi-l aruncă într-un taxi.
   
    În apartament gagica nu vrea să se fută în acelaşi pat cu Zuperman. Dar e legumă, ce pula mea, zice Mihnea. Nu ştiu, nu pot, bagă-l undeva. Mihnea îl ia pe Zuperman şi-l bagă în dulap. După futai, când gagica adoarme, Mihnea îl aduce în pat şi pe Zuperman.
   
    A doua zi, seara, când Zuperman fu întrebat ce a simţit, ce s-a întâmplat cu el, ce ţine minte, Zuperman a răspuns: nimic.
   
    77. Ninsoarea cu cocaină
   
    Ziua e continuă. Ninge pentru totdeauna. Oamenii stau în blocuri, fiecare în camera-sicriu a sa, stau pe la ferestre, prin paturi, unul în altul, pe tavan, pe pereţi, pe uşi, între uşi, se ascund, e sicriul cu care încearcă să se obişnuiască şi nu pot, vorbesc în dodii, aiuresc tot timpul, pentru a uita, pentru a nu gândi la cuvântul ce ţipă în mintea lor, la cuvântul ce îi sfâşie, îi îngroapă. MOR.
   
    La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
   
    Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.
   
    Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.
   
    Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec.
   
    Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: acesta a fost fumul întâi.
   
    Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.”
   
    Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele cari sânt dedesuptul întinderii de apele cari sânt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.
   
    Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: acesta a fost fumul al doilea.
   
    Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele cari sânt dedesuptul cerului, şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost.
   
    Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
   
    Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor şi cari să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost.
   
    Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi cari îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
   
    Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: acesta a fost fumul al treilea.
   
    Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne cari să arate vremile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele.
   
    Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întunerec. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
   
    Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: acesta a fost fumul al patrulea.
   
    Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare, şi să sboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.”
   
    Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele cari se mişcă şi de cari mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.
   
    Dumnezeu le-a binecuvântat, şi a zis; „Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ”.
   
    Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: acesta a fost fumul al cincilea.
   
    Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor.” Şi aşa a fost.
   
    Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.
   
    Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ.”
   
    Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
   
    Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”
   
    Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v’am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.”
   
    Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor cari se mişcă pe pământ, cari au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a fost.
   
    Dumnezeu S’a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: acesta a fost fumul al şaselea.
   
    Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor.
   
    În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S’a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.
   
    Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o cu un fum, pentrucă în ziua aceasta S’a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.
   
    Oamenii se ascund în apartamentele lor sicrie, se mişcă, încearcă să se dezmorţească, se fut, se bat, plâng, ţipă, râd, îşi smulg părul din cap, se sparg în figuri. Iar timpul trece. Fiecare secundă îi apropie de moarte. Da, băi, tu te fuţi, da’ doamna te aşteaptă, se apropie cu paşi îngrozitori de repezi de tine. Tu dai drumu’ exact în acelaşi moment cu ea, ea dă drumu’ pe tine, în tine. Te moleşeşti, ţi se face somn şi lene.
   
    Oamenii îşi bagă prin camere icoane cu Dumnezeu, încep să se obişnuiască, să se mintă cu imagini desenate de cine ştie cine după chipul unchilor lor şi ale profesorilor lor.
   
    După ce fac căcaturi mari oamenii fug speriaţi în biserici, acolo, de pe pereţii sicriului mare îi privesc pe sfinţii ramoliţi şi pe dracii desenaţi după chipurile monahilor, arhiepiscopilor şi mitropoliţilor care nu s-au ţinut de cuvânt şi nu au plătit pictorii la timp.
   
    Până la urmă oamenii ajung în pământ, în sicrie adevărate. Sicriele sunt roase de guzgani, care trec rapid la lucru: mănâncă stârvurile mucegăite, pline de viermi şi căcat.
   
    Iar în acest timp:
   
    Dumnezeu îşi încarcă pipa cu iarbă şi trage. Tuşeşte, râde, îl sperie pe Sfântu’ Petru. Petica, nu fi pidar, hai să ne pricalim, Petica, iarba-i bună, bazariu, blea, suco-i budu, nu pizdesc! Ei, iar vrei să mă gruzeşti, Doamne, iar vrei să-mi bagi filme cu gruzeală, te ştiu eu.
   
    Dar nu rezistă şi vine. Nu-i bună, Petica? E bună! Ce ţi-am zis?! Pizdeţ ce mă daganeşte!
   
    Isus se apropie de ei, se întinde pe jos, printre nori, scoate o seringă, îşi bagă în venele de la mâini şi de la picioare. Trage bă mai bine un fum. Lasă-mă tati, ce mă fuţi, doar eu nu te gruzesc, lasă-mă tati şi tu pe mine în pace, iar vrei să mă baţi în cuie, să-mi ţii o predică moralizatoare? Lasă, tati, că ăştia fac acuma efecte speciale şi mai pizdoase!
   
    Şi cade pe spate. Pe mâini şi pe picioare îi curge sânge. Dumnezeu e enervat, îl fugăreşte pe Sfântu’ Petru şi-i dă şuturi în cur. Ţi-am zis să ascunzi seringile, boule! Le-am ascuns! Atunci de unde le are? E o minune, Doamne! Hai nu mă mai fute tu pe mine muistule cu minunile tale că te fut io, m-ai înţeles, băi?
   
    Ninge. Totul e acoperit cu fulgi de cocaină. Ninge de la pământ la cer.
   
    Isus ascultă la cască şi zbiară: i’m sorry mama!... Zici că a fost Duhul Sfânt, da? Taci boule, îi zice Fecioara Maria, taci odată, că te dau în judecată!
   
    Creierul lui Dumnezeu e găurit. El prizează ninsoarea ce se ridică din pământ spre ceruri. Din partea cealaltă toţi prizează ninsoarea apoi îşi fac procese de conştiinţă şi nu numai.
   
    Gata, gata... zice Dumnezeu. A fost bună.
   
    Dumnezeu se întinde pe jos şi îşi încordează creierul plin de găuri: aşa, zice, la început... a fost...
   
    105. Shut down
   
    Azi, iubita mea, îţi voi aduce trandafiri. Îţi voi lua cei mai frumoşi trandafiri albi. Afară va fi noroi, ca de obicei. Petalele vor fi albe-albe, printre ele va fi cocaina.
   
    Mă voi căra în rând, cot la cot cu blocurile până acasă. Mă voi roti pe ziduri, voi măsura distanţa care îmi mai rămâne cu numărul down-urilor de graffitti de pe ziduri.
   
    Îţi voi da trandafirii şi tu îmi vei zice că vai, nu trebuia, apoi îmi vei spune că aşa trandafiri n-ai mai văzut în viaţa ta. Şi ce ţepoşi sunt!, uite, eşti tot zgâriat pe mâini, uite cum îţi picură sângele pe podea, hai să-ţi pun pansamente.
   
    Lasă, îţi voi zice, nu mai contează. Vei mirosi îndelung, vei spune că nu ai mai văzut trandafiri care să miroase aşa. Voi veni lângă tine şi îmi vei ridica mâinile. Picăturile de sânge vor cădea pe petalele albe, unii trandafiri se vor face roşii.
   
    Sunt fericită, îmi vei spune, nu m-am simţit niciodată înainte aşa. Nici eu, îţi voi răspunde.
   
    Va începe să ningă, vei deschide fereastra şi te vei bucura. Iubitule, îmi vei spune, hai să facem un om de zăpadă. Vom sări pe geam, ne vom tăvăli prin zăpadă, vom fi ca doi oameni de zăpadă.
   
    Apoi zăpada ne va acoperi cu totul. Ni se va face cald, bine, şi ne vom dezbrăca. Mergem?, te voi întreba. Mergem. Te voi ţine de mână şi ne vom rostogoli prin zăpadă până ne vom face un glob mare-mare. Atunci nu voi mai şti unde eşti tu, unde sunt eu.
   
    Iubito, uite ce trandafiri albi ţi-am adus!