Seară de proză cu autoare surprinzătoare

   Marin Mincu a deschis şedinţa celei de-a 61-a ediţii a cenaclului Euridice vorbind despre concurenţa directă care se stabileşte între cenaclurile din Bucureşti. Dacă până de curînd nu se găseau decât foarte rar locuri în care tinerii scriitori să îşi poată prezenta scrierile, „iată că acum, avem două locuri importante unde aceştia pot fi văzuţi la lucru”. Alexandru Condeescu a completat imediat că nu poate fi decât o şansă pentru tineri să fie luaţi în seamă atît de cenaclul de la Muzeul literaturii cât şi de cel de la Uniunea Scriitorilor.
   Cei strînşi în Rotonda Muzeului Literaturii au putut să le asculte apoi pe Veronica A. Cara şi pe Elena Pasima. Fiecare dintre cele două autoare a venit cu fragmente din cîte un roman inedit. Veronica A. Cara a încercat să contrazică aşteptările care se construiseră în legătură cu ea, iar Elena Pasima s-a mulţumit cu un fragment în care să atace şi să agreseze un lector imaginar leneş.
   Octavian Soviany a fost primul vorbitor care s-a încumetat să ia cuvântul pentru a se arăta nedumerit că Veronica A. Cara a citit foarte puţin dintr-un text care se anunţa foarte promiţător pentru că „ea reuşeşte o foarte bună proză de atmosferă. Cu toate că dă impresia că vrea să scrie altceva decît scriu astăzi tinerii, proza ei reuşeşte să surprindă prin faptul că, deşi este scrisă de un psiholog, nu face paradă de acest lucru.” Soviany a surprins primul şi ceea ce va face subiectul unei dezbateri destul de aprinse în această seară: „Veronica a vrut să ne citească un fragment polemic faţă de proza cu violenţe de limbaj, o critică a cruzimilor care, atunci cînd nu sunt susţinute de trăire, nu se susţin.”
   Din proza Elenei Pasima, Soviany a reţinut povestea personajului şi a dublului său, între care se stabileşte o relaţie de asumare a răului. Soviany avea avantajul de a fi citit în întregime „Capitis di minutio”, romanul din care Pasima a extras acest fragment, aşa că lămuririle şi punerile în context pe care le-a reuşit autorul Textelor de la Monte Negro au fost acoperite. Soviany a vorbit despre asumarea răului în textul Elenei ca despre acţiunea unei sugative: „Principalul defect al scrisului din textele Elenei Pasima vine din aceea că ea scrie prea bine. Uneori este furată de expresii”
   Alexandru Matei le-a plasat pe cele două autoare din această seară în câte un domeniu propriu, izolîndu-le în domenii extrem de diferite unul de celălalt. Pentru Matei, Veronica A. Cara este un sanitar al prozei, „cu frazele ei scurte, prin renunţarea la paradoxuri şi repetiţii pare că vrea să elimine din text orice metaforă, încercând să evite construirea unui limbaj care să o controleze”. Pasima devine, în perspectiva aleasă de Alexandru Matei un fel de „revers a tot ceea ce scrie Veronica A. Cara. Dacă orice naraţiune o considerăm o curgere, atunci proza Elenei Pasima este un lac. Pînă la urmă Pasima este un fel de Wittgenstein al prozei”.
   Paul Vinicius vine nevinovat şi vesel în faţă pentru a vorbi despre nereguli şi nemulţumiri: „Dacă cineva adoarme în copilul lui, înseamnă că vrea să spună ceva. Dacă nu spune... înseamnă că este ceva ce lipseşte!” Vinicius deschide criptic meditaţia pe care avea să o ducă mai departe explicînd că Elena Pasima „nu a făcut decât să zică citiţi şi vedeţi dacă vă place... Nemulţumirea mea legată de această autoare care poate stârni orice, este că nu duce până la capăt ceea ce stârneşte”.
   Mircea Cârstea le aminteşte celor din sală de fineţea cu care Veronica A. Cara ştie să-şi construiască atmosfera, reuşind să facă o bună psihologie a personajelor fără să fie ostentativă. Pentru el, Elena Pasima se află într-o zonă în care „încheagă un discurs care are ca subiect propria sa manifestare. Dar atunci cînd devine declarativă, teatrală, ea nu mai este convingătoare.”
   Mitoş Micleuşanu a avut impresia că la lectura Veronicăi A Cara au apărut 3 autoare. Nici primul nici cel din urmă dintre textele pe care le-a citit Veronica nu sunt o garanţie a unui contact cu natura reală a autoarei. Cam acelaşi lucru îl sesizează Mitoş şi la Pasima atunci cînd îi arată că uneori, „nici ea nu mai ştie dacă este ea sau o furie a unei măşti pe care o foloseşte.” Dintre cele două variante de texte, cel împăcat şi cel autentic, pare că varianta „împăcată” îi convine mai mult lui Mitoş.
   Intervine Alexandru Tiepac, care vrea să contrazică opiniile enunţate până la el referitor la textele pe care le-a citit Veronica A. Cara. După părerea sa, se poate identifica „o anumită liniaritate în textele acestei scriitoare. Ar fi putut să creeze distorsiuni la nivelul discursului, dar ea alege o linişte halucinatorie.” Din păcate, consideră Tiepac, proza Veronicăi A. Cara „tinde să devină univocă, în dezvoltarea liniară a textului. Probabil că este vorba de o încercare de a renunţa la violenţele de limbaj, care atrage, la rândul său o anumită saturaţie a trăirii în care ceva rămâne nespus.” Elena Pasima i-a rămas în memorie lui Tiepac prin teatralism, „o exagerare a virtuţilor negative”.
   Ionuţ Chiva se strecoară în faţa publicului şi încearcă să identifice direcţiile în care se îndreaptă cele două autoare. Pentru el „Cara încearcă să găsească nişte scăpări din capcanele întinse de corectitudinea textului”, iar Elena Pasima acumulează teme şi figuri ale discursului care îngreunează lectura.
   Proza Veronicăi i-a dat ocazia Ştefaniei Mincu să simtă „din ritmul prozei ei că autoarea are capacitatea de a crea acea senzaţie a funcţiei vitale pe care o are proza.” Elena Pasima, în schimb, dincolo de inteligenţa şi dezinvoltura cu care pune în scenă o poveste atroce „poate îşi doreşte mai mult decât să urmărească nişte experimente încâlcite”. Textul Elenei Pasima este considerat o acumulare în vârtej a discursului. „Pasima explorează o anumită soteriologie cu un sens a rebours.“
   Mircea Cârstea încearcă fără prea mare succes să situeze cele două lecturi din această seară într-o cheie de lectură moral-religioasă. Dar nu apucă să stabilească decât relaţia dintre cel care loveşte şi cel lovit, fiindcă imediat intervine Cristian Galeriu, care se arată imprevizibil ca de obicei... Se înţelege ce spune dar nu prea poţi să fii sigur la ce se referă din lecturile serii. Elena Pasima izbucneşte şi îl penalizează cu o serie de ironii „la foc automat”.
   Mihail Gălăţanu reuşeşte să încheie seara cu un traseu exemplar pe textele celor două autoare. Punctează: „la prima impresie textul Elenei Pasima este un fel de scenariu”, Veronica A. Cara a surprins prin „textul atipic despre cuvintele care îşi pierd identitatea”.
   Aşa s-a încheiat una din serile în care discuţiile au mocnit, vorbitorii încercînd să nu calce strâmb în faţa unor texte care păreau cel puţin înşelătoare, unul prin simplitate şi ton direct, celălalt prin comentariile culturale.

Răzvan ŢUPA
 

Aflîndu-se la a doua lectură la Euridice, Elena Pasima (autoare a romanelor Tormdas şi Curtea de apă), ne-a citit o secvenţă din romanul Capitis deminutio, provocînd aceleaşi comentarii contradictorii. Chestiunea care se pune stringent este dacă se mai poate scrie azi un asemenea tip de proză decadentă, ce se revendică de la Oscar Wilde şi J.K. Huysmans. Dincolo de excesul estetizant, se notează însă complexitatea esoterică a mesajelor comunicate, ce solicită.un receptor extrem de rafinat; impactul complicat, la nivelul lecturii, îi conferă distincţie prozatoarei, chiar dacă acest hermetism textual e greu de ingurgitat. Indiferent de ce va mai scrie, Elena Pasima este una dintre prozatoarele importante de mîine. (M.M.)
 

Dr. Jekill & Mr. Hyde

   Orlov
  
   Îşi luă gardenia de pe birou. Se simţea fin şi destrăbălat. Fără a şti de ce. Ori a considera maniera.
   Seară. O gîrlă leneşă, sugrumată-n corset dc betoane. Şi-o noapte adîncă şi-o arşiţă ce urcă dinspre chiar apa ce se tîrăşte pîn albie. Orlov e cu faza mare la citroen. Foşneşte discret apropiindu-se pe sens invers de Tribunal.
   Praful colcăi topindu-se încetişor cu flacăra dedesubt. O picătură minusculă se iţi în vîrful acului. Mîngîind gardenia cu palma răsfirată trecîndu-se prin ea cu totul, chirurgul adăstă o vreme cu seringa abea ţinută între două degete.
   „Care din ele mă doreşte mai aprig? Pe care s-o accept?”
   Şi le acceptă.
   În faţa Tribunalului - o Hispano-Suissa aşa cuin văzuse cl cîndva; la Berna. Opri vis-a-vis de dînsa. Îi despărţea doar trîndăvia murdară a canalului. Prolejat de caroseria în care picotea, se răsturnă languros pe scaun şi dibuind cu mîna pe bord dedu cale c.d.-ului cu Chopin nocturn. O sudoare molcomă îi inunda tîmpla. Privea statuile Tribunalului. Privea Hispano-Suissa. Şi de pe bancheta de-alături îl năpădi parfumul dc gardenie prelins din colivia în care îşi înfipsese ghiveciul pentru a-l transporta mai-n siguranţă. Interiorul citroenului avea ceva de seră strîmtă. Gardenia aproape ţipa. Din Hispano-Suissa ieşi agale şi tărăgănat un individ asemănător cu automobilul pe care îl părăsise. Într-un costum alb... Trecu de parapet cu lejeritate de animal îndelung exersat la stepple-chase.
   Se uită o vreme la apă.
  
   Din cealaltă parte a gîrlii:
  
   Moştenitorul deschise portiera cu o lene indescriptibilă.
   I se părea că oricîtă încetineală şi-ar fi aplicat, viteza momentului cu care se lupta rămînea la fel de fulgerătoare. Adăsta cu un picior scoborît şi cu celălalt pe rama caroseriei. Mireasma de mîl chema cu şoapta alertă. Părul i se zbătu înciorchinat în valuri şi bucle. Radia tot. Nu ştia că de sus de undeva, un judecător îl privea. De deasupra tribunalului cumva...
   Se batjocori la adăpostul orei de pustietate, făcînd pe reversibilul:
   „Tineret, mîndria ţării... Ajutaţi un biet bătrîn să treacă strada. Vă va răsplăti corupîndu-vă...”
  
   Dar plictisul îl orientă mai eficient:
   „Parităţi: Urma paserii-n văzduh. IJnna peştelui în apă. A bărbatului în muiere. Şi a mea prin această lume. Dacă eu mă pot lipsi de mine însumi, cum să nu se poată oricine lipsi...
   A îşi vedea fiecare de treabă: Christosul pe cruce, calul să balege şi muierea s-arădă. Ein unnütz Leben ist ein früher Tod... Aşa că, finis coronat opus! La urma urmei, cui pe cui se scoate... Le contraire naît du contraire. Să le rezolvăm dintr-o singură mişcare!
   A te retrage înseamnă să nu faci nici o alegere. lar a nu face nici o alegere este totuşi o alegere. Aş vrea să ştiu de cine divorţez. De trupul meu... Ori de sufletul meu. Şi mai apoi, mirele cui devin? „Sunt necruţător. E singurul meu moment de glorie. Şi nu am de gînd să îl împart cu altcineva.
   ...Fruntea ţărinii mele în ţărîna frunţii mele... Amin!”
   „Ce las în urmă?
   lată ce las. Joy and fucking happiness... Praful şi pulberea. O tocătură informă de resturi umane, arhitectonice şi bancare. O adunătură de familii ciumpăvite şi eu trecînd printre ei - prea auriu ca să stau alături de cecurile, creanţele şi activele lor... Eu. Prea strălucitor, strecurîndu-mă prin bezna emanată din fiecare cută a boarfelor lor... Eu, tăind în sens invers; eu regresînd, căci înaintarea acestora e o propunere de prăpastie. N-am să mă sufoc cu ei, în legea lor, în societatea lor; foşgăind şi eu pren galeriile lor - tunele în timp. Şobolani dînd iama în anafură - neamurile disgraţiei proptind uşile de altar, dîndu-şi de pomană între ei zdrenţe şi firimituri, cadorisindu-se cu flori uscate şi invitîndu-se la banchete funerare unde chiar mortul e binecuvîntat şi împărţit. O lume a nunţilor de adio şi a parastaselor perpetue, în care fiecare casă are moaştele ei proprii la care să se închine; racla în faţa căreia să se facă de gardă cu cădelniţa aprinsă pînă la ultimul din neam, îngnjindu-i pe cei cărora  le venea rîndul să devină relicve numa’ bune de tămîiat... Veşnicie la nivel înalt pentru un Moştenitor de unică folosinţă, reciclat de cîte ori o mai mierlea careva din clan.
   După înmormîntări repetate, las în urmă un cimitir suprapopulat. Abea de-mi vor simţi lipsa. De parc-ar fi careva capabil să simtă oarece... Marile familii curtîndu-mă cu fecioarele lor somnambule; efebii lor bosumflaţi; văduvele lor insaţiabile. Ademenindu-mă să le mai rămîn oleacă măcar pînă reuşesc să se infiltreze în instalaţia poftelor mele... Măcar pînă ajung să mă posede. Pînă ajung să mă-nghită. Ei şi încuscririle lor morganatice. Ei cu oraşele lor ca neşte ofrande aduse jegului. Ei şi casele lor ştirbe, descusute, sparte din temelie, belite din facere... Cu livezi în care poamele cresc fecute ţuică şi borhot direct pe cracă. Stupi în care-şi ţin muştele la dresat - să înflorească pe căcatul adunat grămadă... Ei şi boalele lor pe care le primesc de zestre şi le lasă-n testamente; protezele şi cîrjele şi măselele de tablă - trezoreria nobleţii - ţinute-ascunse-n safe-uri, arătate cu veneraţie vlăstarelor tinere ajunse la vîrsta iniţierii - făcîndu-i să-şi ia de scop chiar senectutea iar bătrineţea să le fie epoca de glorie. Amintiri din vremea sclerozei; tatuaje făcute pcntru a însemna escarele... Splendorile celei de-a treia vîrste. Al treilea Reich... Tinerii lor îi imită, lăsîndu-se să decadă, să se descompună de vii, cultivă molii prin şifoniere, îşi strică danturile şi îşi beau minţile, se rup în pseudo-accidente şi-şi smulg părul den cap pentru a avea imaginea chelboasă a superiorilor lor senili.
   ...Hipnotizîndu-i pe tintri cu ochii lor de sticlă... Fascinîndu-i cu surîsuri dc faianţă ciobită...
   Ademenindu-i cu perspectiva grandioasă de-a fi aseineni lor. Bătrînilor.
   Das Neue stürzt, es ändert sich die Zeit und altes Leben blüht aus den Ruinen.
  
   Ce las în urmă?
   O prostie unanimă, grasă, covîrşitoare; din care s-a făcut obiect de cult, obiect de studiu. Obiect de propagandă. Prostia ca premiu; răsplată preţioasa. Prostia perpetuînd prosiie. Puind, lăţindu-se, înghiţind tot. Prostia predată în şcoli şi universităţi - ca supremă binefacere şi hrană spirituală. Prostia;
   pervertind orice metabolism mintal, tocind şi astupînd, lustruind, înmuind, potolind.
   Dar cum tot ce-i mult se devalorizează, aşa şi cu prostia. Eutanasia.
  
   Ah... Ce mai las eu în urmă...
   O îndelungă vomă. Pentru toţi acei copii satisfacuţi. Înţărcaţi printre violuri.
   Mîncăi fără jenă, îndopîndu-se sub ochii ticăioşilor lihniţi de foame. Rîuri de venin curgînd pe sub setea celor măcinaţi de febră. (Ce-ţi doresc eu ţie, patrie candrie - holde roz de grîuşor, crăpelinţă penlru tot ăst neam de şobolani...)
   Şi mai las:
   Ceruri opace - hăuri de nori fecuţi pachet, întreţesuţi să n-asude aerul prin ei... Mizeria atotstăpînitoare; de netăgăduit; mici crime nevinovate, delicte ale bunului simţ păcaie. Un iad uman, hibrid, de care nu te poţi apăra; căci comportă o infinitate de forme... Nu există nici o strategie împotriva a ceea ce sărmanul Dumnezeu a creat. Atît de admirabil; atît de perfect. Atît de invincibil. Un Dumnezeu ajuns în ultima fază a tristeţii - propovăduind iubirea - în faţa fiilor săi blasfemiatori... Alege-s-ar ce ştiu eu!
   Ah! Şi cum aş mai ara prin ei toţi... Şi cum ar intra plugul meu printre dînşii... Atunci cînd singurul meu plug e coasa! Băga-mi-aş dobrogea-n Capitala lor! Ce-ţi urez eu ţie, ţară zurbagie?... Paşadia Măgureanu la puterea n. S-aibă parte numa’ de frustrangii pe care i-i doresc eu...
   Ce las în urma mea? Pe mine însumi.
   Cele mai spornice acumulări ale mele sunt pierderile. Eu sunt cel care moşteneşte. Cine să mă moştenească pe mine...
   ...Şi dintre voi toţi, eu, iată, chiar pe mine mă aleg!!
   De-agiuns îmi sunt Nimeni nu-i pe măsura poftei mele.
   Sunt singurul meu leac!”
  
   Ce lăsa el în urmă?
   Eremitul de aur al fameliei se săturase. Prea multe foşnete, prea multe scînceli; prea multe chirăte. Prea multe băbăciuni - creaturi infemale & pisăloage, gata mereu să mai înmormînteze ceva sau tot, dezgropîndu-se unele pre altele între ele, plătindu-şi atenţii reciproce - comemorări care să le obişnuiască mai degrab’ cu cele ale veciniciei. Boarfe hemiplegice, scăpătate, jertfind în cutia milelor prin besearici bani călpuiţi, după cum călpuite le ereau şi păcatele ce le zvîrleau în tipsia popii, la spovedanie; şi după cum calpe le ereau şi năpastele de care se plîngeau strident atunci cînd dedeau peste făptura blondă a Moştenitorului - fantasma oricărei babe din neam fiind să îl aibă de dricar... Aşa frumos cum erea şi drept, cocoţat pe capră, mînînd boii.../ caii.../ inorogii... Business-class enterrement... lar el să-şi fluture batista şi surîsul imbecil: Happy funeral! Funerall of you!
  
   „M-a iertat careva ca să-l iert şi eu pre el? Honni soil qui mal y pense; şi-atunci dar, fiţi cu toţii deopotrivă, căci nicivreunul n-a gîndit altfel... Innocence, be my revenge!”
  
   Oceane de noroi îl primeau la fiecare a sa descindere în Capitală. Se înmlăştina în mijlocul caldarîmului, luptînd din greu a se desprinde. Toamna, ca o flegmă amestecată cu căcat; iarna, un căcat pudrat cu naftalină primăvara, un sezon împotriva firii, în care se ardeau frunzăriile ce nu apucaseră a fi arse la vremea cuvenită din motivul nesfirşitelor ploi cu care novembre se prăvălea asupra oraşului. Vara se instala cu bruscheţea unei încinse care-şi ridică fustele-n cap în faţa propriei pofte. Căci nimic au ceva o putea umple şi nimeni n-o putea potoli. O vară coşmaroidă, picurindu-şi opăreala zi şi noapte - damblagind şi tîmpind, sufocînd şi aruncînd în hăul deznădejdei pe orice aflător în puterea ei arbitrară. Noroaiele îngheţau cu noduri, apoi se feceau stive de praf; un noroi definitiv, un praf prezent oriunde şi peste tot. Noroi ce se scurgea de pe acoperişuri; praf pînă şi-n frigider.
  
   Ce mai lăsa el în urmă?
   Dorinţa furnicătoare a tuturor nebunelor ce-l voiseră. Nu pentru trupul lui de statuie ori pentru părul său zvîrcolit şi auriu. Nici pentru tăcerea sa ori pcntru curiozitatea cu care îi plăcea să le cerceteze intimitatea. Nu. Nu pentru splendoarea sa. Căci erea de nereperat. Ele voiseră pe beizadeaua casei Soter, cel caruia, peste ştirea lui, i se mai spunea şi Midas („Foame de tine ţi-a fost şi singur te-ai îmbrăţişat, aur tot făcîndu-te...”) Averi fără număr picau în spatele acestui împovarat, sarăcindu-l de orice posibilitate de a trăi. Leprele - turbate şi cunoscătoare, se urcau pe el devastîndu-l, violîndu-ş. Dar pe nicivreuna vrînd el, cu toatele s-uniră în a-l umple de lături, scoţîndu-i vorbe că nu de hoit dc muiere i-ar fi lui dor. Aşa că, începu s-aibă căutare la celelalte cocote, ce doar îşi dzic femei. Lăcrima pe după colţuri, sequestrat în cuviincioasa lui muţenie, blestemîndu-şi d-a fir-a păr genealogia, afurisindu-i pe toţi binevoitorii clanului care o mierliseră făcîndu-l pe el legatar peste un imperiu de zgîrcrnii, fraudr, cupidităţi şi înfumurări. Ţara lui Zgîrie-Brînză zbătîndu-i-se la picioare, lingîndu-i tălpile, surpîndu-l de viu.
  
   Ce mai lăsa în urmă...
   O pseudoaristocraţie bancară, în care nobleţea şi strălucirea ereau atributele contabilului. Nu ale auctorelui. Crema erau numărătorii. Hîrţogarii şi telalii. Cei care feceau inventare; dări de seamă. Slugile. Slugile ereau crema. Şi rînji amintindu-şi că o slugă nu ajunge în vîrf decît pentru a înlocui pe suveranul care-a delegat-o să-l înlocuiască. Dar tot aici şi tot rînjind îşi aminti şi de comerţul dintre Severin şi Wanda, ai baronului von Sacher-Masoch. Severin o instrumentează pe Wanda cu anumite prerogative - multe, variate şi intense. Dar Severin nu vrea decît să demonstreze inferioritatea ei. Căci imediat ce o wandă se vede deasupra, începe să abuzeze, să-şi dea pe faţă cruzimea bunului plac. Wanda nu mai este suverană devine tirană.
   Aristocratul îşi reglează conturile cu neamul prost cedîndu-i sculele puterii. Aristocratul va fi degrevat de sarcina de conducător şi justiţiar; neamul prost va asuda. Neamul prost se va bate în arenă şi nu turnirul cavalerului ci fugăreala slugii. Sluga, cea care şezînd în tronul suveranului cu diplomatul şi laptopul pe genunchi - vrea să ne convingă cum că s-a întîmplat şi o transfuzie de sînge albastru. Şi nu e revoltător. Pentru ca înlocuirea să funcţioneze unsă, trebuie să credem în mandatul trimisului.
  
   Şi ce mai lăsa el în urmă.
   Un morman de vulgaritate - ceilalţi. O tragedie a trivialităţii, a schimonoselii cu titlu de graţie, al grimasei cu titlu de surîs... Democratica urîţenie republicană şi egalitarată. Serbări în cinstea ei, culturnalii decavate în care critistorici ai artei sfirtecau leşul tumefiat al frumuseţii, făcîndu-l poştă între ei, cercînd a mînji neprihănirea cu convenţiile lor postulate la rangul de edicte... Coprolalia vajnic făţuită cu care o blestemau, umplînd-o de lepra comentariilor lor... Curatorii artei muncind a o silui, scoţîndu-i ochii, astupîndu-i urechile... Aducînd-o la aceeaşi neputinţă cu justiţia. Şi-apoi, ştiau ei ce feceau - de la justiţie mai scapi cu un recurs. Dar arta nu te iartă! Înainte de orice, imaginea trebuie schimbată (stricată/pervertită/ sofisticată). Imaginea controla restul. Omenirea se supune propriilor ei producţii. Curatorii artei - defăimătorii ei, inventaseră arta conservă, arta şpriţ, arta clătită, arta hazna. Amestecaseră sexele adolescenţilor ca să-i calmeze/ţină sub observaţie... Ridicară piramide de steaclă în buza palatelor şi-şi vopsiră castelele în roz. Făcură dracului pe plac cu asupra de măsură, întrecîndu-l şi ghicindu-i poftele încă neenunţate. Îi înscriseseră numele, numărul şi sămînţa stearpă peste tot ce făcuse Dumnezeu şi în politeţea lui lăsase nesemnat.
   „Nu-şi merită nici Christosul, nici locul sub Soare.” Beţi, ameţiţi, mutanţi ai modernităţii, semenii săi se tăvăleau în ce li se prescria. Legi, balans, echilibru, morală, rectitudine, putere, onoare - ofrandă ereau toate demonului ce acum nu-şi mai zicea Belial sau Abigor ci modă. Curent de opinie. Nici un arhanghel nu se mai încumeta (de silă) să vîneze pe-acele meleaguri. Îngerii migrau către noi orizonturi; atîţi cîţi mai ereau - specie pe cale de dispariţie.
  
   Păcătuiţi! Păcătuiţi! Pacătuiţi! - nici un păcat pentru astăzi? Diem perdidi! Pecco ergo, sum! - păcătuiesc deci exist... Eliberaţi-vă, descătuşaţi-vă spiritele! Nu există neprihănire - există pudibonderie... Ruşine? Ce oroare! Jenă lipsită de suport, totul e la vedere, nimic să nu ne inhibe! Nimic nu ne poate afecta. Suntem în apogeu! Iar apogeului nu-i urmează decît declinul. Să fim fireşti dar. Să ne prăbuşim...
  
   Conveniseră cu toţii ca prin arterele tinerilor să curgă opiacee. Conveniseră ca Marele Premiu să fie sortit născocitorului de spermicide. Conveniseră ca laptele mamelor să fie îndoit cu supă concentrată. Conveniseră ca şi lacrimile să conţină conservanţi iar sîngele - coloranţi şi arome sintetice... Conveniseră asupra numărului de copii torturaţi. Asupra mutilărilor; asupra permiselor de naştere; asupra paşapoartelor de trecere; prin viaţă. Reglaseră şi regulaseră tot. Hăcuiseră once. Tranşaseră oricît. Un singur lucru le scăpase: dobrogea Moştenilorului. Un barăgan întreg - tampon de nisip între haos şi mare.
  
   „Dobrogea mea e teritoriu alodial! Nu plăteşte tribut pe prostie nici unui exterior. lar atunci cînd din voi vor mai fi rămas doar mirosurile... Atunci cînd veţi fi atins fnumuseţea - sub forma unei grămezi de cioburi... Atunci cînd hărţile voastre nu se vor mai adeveri...
   Atunci. Dobrogea mea va fi orişiunde.”
  
   „Privesc unii prin ochii altora... Îşi trăiesc vieţile unii altora... Se luptă unii cu armele
   celorlalţi. În încercarea de-a cuceri nişte blazoane spurcate...
   Voi alege pren care ochi să privesc. lar sensul îmi va aparţine. Şi-n lăuntrul nunţii mai abitir o să m-arunc. Fără luptă. Căci pe cîmpia lui Marte se înfruntă egalii. Cine-mi sunt mie aceştia? Şi-apoi, asemenea acţiuni dizlocă mari efluvii de tandreţe... Secătuitoare frumoase istoviri. Eu nu voi obosi decît pentru mune. Eu îmi sunt singurul egal. Viaţa ce voi trăi eu va fî estetică precum o liturghie... Inocentă ca un fratricid... Covîrşitoare cît o sonată.
   Privim prin ochii altora. Mergem pe picioarele altora. Şi trăim din munca altora. Nouă nu ne mai rămîn decît plăcerile. - Plinius cel Bătrin.
   Aşadar, să fie plăcerea un pseudonim al morţii?”
  
   „Fascinaţia sterpitudinii deschide cale unei domnii magnificente în imperiul reduziunii mele. Un guvern odios numit Voluptate şi eu însumi - un înger-îngeraşul meu cu care să-mi îndeplinesc mici dorinţe oribile... Mă voi mortifica/desfăta într-un autoritual de conservare. Un anotimp întreg şi tot în Rai să mi-l petrec, înfipt în propria mea venă ca pruncul ce nu vrea să se mai nască.
   Şi după ce-mi voi fi cu stoicism suportat plăcerile. După ce eşecurile cu succes mi le voi fi practicat, iată, aflat la capătul de jos al unei vieţi de vise decrepite, somnul să-mi aflu-n scutece de plumb, împlătoşat tot în coperţi de marmuri, intrat în groapă ca la teatru şi în sicriu ca în costum. Cea mai mare ispită e odihna. Eu mă voi plictisi doar.
   Cum să vă exclud; cînd nu existaţi!”
  
   Ieşişe. leşise din orice. Lăsînd în urmă un iad croit din Opus Dei. Lucrarea Domnului, pe care el o recupera într-o formă splendidă. Dar tot chinuitoare. Un paradis - oricît de crud, fantast, compozit şi scelerat ar fi - tot a iad aduce.
   Da. Ce mai lăsa?
   Un timp revărsat din matcă peste covîrşitorul pămînt al nepăsării. Asta lăsa.
  
   Orlov îl aşteptă să urineze. Credea neclintit în relaxarea opărită a acelei ore. Aşa că trăi oarece nedumerire cînd îl văzu întinzînd braţcle în aer, la distanţă de corp, şi cu o mişcare fulgerătoare, dreapta trecu pe încheietura stîngii. Individul mai rămase un timp în picioare. Apoi se întinse pe pamînt; lîngă bordura de ciment. Braţul stîng erea lăsat întins peste gîrlă. Orlov se întoarse înspre bord. Apa sforăia discret dincolo de portiera lui... Avu un declic brusc. Şi totuşi moale. Tipul cu Hispano-Suissa şi-a ţinut mîinile întinse ca să nu-şi păteze frmnuseţe de costum colonial... Zăcea în linişte, ascuns după vehiculul pe care n-o să-l răstoarne nimeni multe zile... De la distanţă nu se vedea nimic; din partea aceea a traficului. Numai de pe banda astalaltă. lar cînd eşti în trafic priveşti înainte, nicicum lateral... Demară zgîriind carosabilul, întoarse pe pod şi opri în bara Hispano-Suissei, treaptă-n treaptă cu Tribunalul. Pentru o clipă, atît cît privi la trupul prăbuşit, i se păru că tîşnitura prelinsă avea ceva de bijuterie topită, eliberată din plicliseala cine ştie cărei vene de nemuritor compromis...
   Îl luă pe sus, îndesîndu-l în citroen ca pe un deja-hoit (Cu cît ai mai multă grijă de un muribund, cu atît îl îngropi mai tare.)
   La camera de gardă, o stagiară tremurînd ca frunza la vederea dîrei tîrîş şi a albului muşcat ca de vin.

 

Veronica A. Cara (n. 1972), care a publicat două volume de proză (Baba Lina şi Eny), produce o surpriză plăcută la prima ei lectură în cenaclul Euridice. Fragmentele citite sugerează un discurs echilibrat în care alternează ambiţia constructivă cu focalizarea intermitentă pe detaliul descriptiv. Aşa cum s-a remarcat, prozatoarea ştie să creeze atmosferă prin ocultarsa instanţei narative şi prin schimbarea registrelor. Uneori i se poate reproşa o anumită monotonie, impusă de derularea neorealistă a manierei scripturale. (M.M.)
 

Maia

   Pe maia o chema Rina. Rina Cara. Maia era cucoană. Avea prietene cucoane, avea un gardilop cu haine de cucoane, mirosea a cucoană, avea bucle şi zâmbet de cucoană. Maia fusese frumoasă, aşa cum numai ea se aşteptase, maia rămăsese frumoasă. Maia cumpărase numai ea ştie cum, demult, în tinereţile ei, spre necazul tatei, o casă mare boierească. Maia crescuse singură trei copii: pe tatăl meu, pe mătuşa Adelin şi pe fratele tatei, Peti. Tatăl tatălui meu murise, necunoscut de nimeni, demult într-un război. Tata nu-l cunoscuse, mătuşa Adelin îl uitase, unchiul Peti presupunea doar că el şi tata îi seamănă. La zâmbet, la înălţime. Tata şi unchiul Peti păreau a fi gemeni. Maia spunea zâmbind că fusese foarte stresată în acea perioadă şi se prea poate ca cei doi fii ai săi să fi fost gemeni şi ea să-i fi trecut anapoda în acte. Pe tata îl scotea din sărite orice spunea, orice făcea maia. Mie toată lumea îmi spunea că semăn cu „ doamna Rina”. Eu credeam că semăn cu Angela Similea. Eu credeam de fapt că pe mine mă făcuse un vecin de-al nostru cu nume de metal preţios – Aur. I-am mărturisit asta maiei şi ea mi-a spus că şi ea crede acelaşi lucru. De-atunci am început să-l urăsc pe Aur. Încontinuu. Nu mă puteam abţine.
   De maia era îndrăgostit sifonarul, inginerul silvic, deirectorul de la vin – alcool, doctorul pediatru, doctorul orelist, doi doctori de la sanatoriul bolnavilor de tuberculoză, directorul Gîtej de la atelierul mecanic, contabilul de la fabrica de pâine, şeful gării, doi pecetefişti, un căpitan de la pompieri, un tip scund cu Trabant, revizorul contabil de la cooperativa Dunărea, nea Penuş de la pielărie, domnul Nona, şeful raionului de încălţminte, nenea Cojocaru care făcea injecţii cu penicilină copiilor din cartier, Sache de la benzinărie şi Udilă, un nebun care vroia să fie argat în curtea noastră.
   Când mama mă ducea la medic acestuia-i înfloreau mustăţile pe obraji:
   „Ce face doamna Rina?”
   La cincizeci de ani, maia avea părul ondulat şi roşu ca o flacără. Şi-l purta în bucle strălucitoare, puţin mai sus de umeri, avea o dantură puternică, strălucitoare, obraji fără nici o cută, zâmbet fin, ironic, sprâncene cumva drepte şi ochi îngustaţi, uşor oblici, verzi ca măslina. Maia îmi spusese că fusese înaltă acum nu mai era chiar aşa.
  
   Mai tot timpul maia stătea în curte pe un şezlong. Râdea, enervându-l pe tata. Bărbaţi, mult mai tineri ca maia, ne băteau în poartă, cerând-o pe maia, tatălui meu de soţie.
   Tata se întorcea turbat după ce le închidea uşa în nas, maia râdea în hohote. Maia nu-şi băga niciodată în seamă peţitorii. Maia rămăsese singură la douăzeci şi trei de ani şi nu se mai căsătorise niciodată.
   Tata o ura pe maia. Şi mama o ura pe maia. Toate vecinele o urau pe maia. Bărbaţii, toţi, o iubeau pe maia.
   „Eşti nepoata Rinei Cara? Ooooo!!”
   În casa noastră, maia avea trei camere. O bucătărie imensă, camera în care dormea şi o odaie de bună. În odaie era gardilopul încrustat în flori mari de crin, lămpile înalte în forma lujerului de crin şi divanul cu tăbliile desfăcute în petale robuste de crin. Divanul pe care dormea maia avea pe tăblia de la cap două lebede, pe tăblia de la picioare, două lebede. Divanul era din mahon. În gardilop maia îşi ţinea hainele ei de cucoană, pe măsuţa de toaletă, mărgelele ei de cucoană. Mama nu avea haine de cucoană şi nici mărgele. Mama parcă era bucătăreasa noastră.
   Maia mă lua de mână şi mă ducea la cucoanele ei. Pe drum îmi spunea să nu mănânc caramele, zahăr candel, şerbet şi prăjiturele de la ele, pentru că sunt din tinereţile lor. Eu mâncam. De cucoana Astenie maia îmi povestea că avusese un valet, Pol, pe care îl ţinuse în slujba ei, şi după ce acesta murise. Din zgârcenie nu-l îngropase, ba mai mult, îl slugărnicise şi după ce acesta murise. De Cornelia lui Lupu îmi spunea că este o curvă (îmi plăcea cuvântul deşi nu ştiam ce înseamnă), iar de doamna Roşca, văduva generalului, că este o ipocrită. Maia îmi mai spunea: „Cuvântul trivial ar fi trebuit să aibă o altă semnificaţie. Este un cuvânt frumos!” Maia nu îmi explica nimic din ceea ce-mi spunea. Îmi vorbea ca şi cum eu aş fi înţeles sau urma să înţeleg dacă mă lăsa în pace.
   Toate cucoanele se întâlneau la madam Roşca, nevasta generalului. Madam Roşca era smochinită, nervoasă, legată veşnic la cap cu funde mari şi veşnic nostalgică după bărbatul ei, generalul Roşca şi după cuminţenia ei nemaiîntâlnită. Zâmbind cum numai maia ştia zâmbi, maia spunea: „ Lasă, coană Roşca, că n-a fost chiar aşa!”
   „Ce-ai Rino, lua foc madam Roşca, nu glumi cu asta, eu am fost fată de pension...”
   „Ştim, ştim, zâmbea maia, cum să nu...”
   Maia îmi spunea că pot să iau ce vreau de la madam Roşca, dar apoi să le arunc. Să le iau numai aşa să rămână coana Roşca fără ele. Eu luam dantele, statuete, bigudiuri, păpuşi ferfeniţate, pantofi cu toc ciudat, uzaţi... După colţ le aruncam.
   Eu cred că doamna Roşca din cauza noastră era atât de slabă. Când plecam cu braţele pline, suferea cumplit. Nimeni însă nu avea curaj să o supere pe maia.
   Pe drum maia îmi spunea că toate acele lucruri o ţin pe madam Roşca prizonieră.
   Doamna Roşca locuia în spatele hotelului Dunărea, într-o casă naţionalizată care fusese a ei. Şi hotelul Dunărea tot casa ei fusese. Tot ce avusese în casa naţionalizată şi în hotelul Dunărea strănsese acum în două camere. Doamna Roşca se sufoca între lucruri.
   Dintre toate cucoanele, maia era cea mai respectată. Când maia nu râdea cu poftă, zămbea ironic, când nu zâmbea ironic, râdea cu poftă.
   Când ne întorceam pe înserat de la cucoane, tinându-mă strâns de mână, maia îmi vorbea continuu. Uneori mie mi se părea că în timp ce merg, dorm. Cuvinte pe care le-am găsit mai târziu în dicţionar le-am auzit pentru prima oară din gura maiei mele. Maia regreta că nu voi fi nociodată la fel de frumoasă ca ea pentru că semăn şi cu mama, îmi spunea să le spun totdeauna bărbaţilor ce-aş dori să îmi spună ei mie, pentru a putea pleca prima, să am încredere în timp, să nu mă tem decât de mine, să nu vorbesc împotriva mea, împotriva altora să vorbesc în glumă şi numai în faţa acelora care nu-mi cunosc graiul, să nu vorbesc niciodată mai mult decât trebuie, să n-am încredere în oamenii stăpâniţi de cuvinte pentru că nu cunosc puterea cuvântului, să-i recunosc pe cei ce stăpânesc cuvântul după tăcere şi dupâ puţinul pe care îl rostesc şi care ajunge. Apoi îmi spunea că odată, demult, într-o seară, când ea era îmbrăcată în catifea şi în crep-saten şi era încălţată cu pantofi din piele de şarpe, până şi regele nu ştiu care, voise s-o cunoască. Îşi iubise mult bărbatul, îşi iubise mult şi copiii, nu-i mai trebuise altceva. Cumpărase casa aceea mare mâncând un ou pe zi. Tata, însă era un cretin, nu trebuia să ştie astea. Maia ştiuse dinainte că va fi un cretin, de-aia şi-i pusese numele acela ridicol- Nandy, de-aia şi rămăsese cu el în casă, să-l poată supraveghea. Maia îl iubea tare mult pe tata, dar simţea nevoia să-l enerveze. Dintre toţi cei trei copii ai săi pe el, de fapt, îl iubise cel mai mult. Maia era fericită că există barbaţi întratât de nebuni pe pământ încât să vină s-o peţească la tata. Maiei îi plăcea să se distreze pe seama lui tata pentru că tata uitase cine îl ţinuse în şcoală...Astfel de lucruri îmi spunea mie maia pe când ne întorceam alene pe sub castani de la cucoane.
   „ Numai tu ai părul meu, maie, îmi spunea maia, nimeni nu m-a mai moştenit, să nu mi-l faci de râs cu ceea ce vei avea dedesubt!”
   Într-o noapte am făcut febră. A venit domnul Cojocaru să-mi facă injecţii. Mama şi tata erau lângă mine. Domnul Cojocaru a fiert întratâta seringile şi acele în speranţa că va veni şi maia încât ai mei au crezut că este beat. Se uita încontinuu spre uşă. Mama a chemat-o pe maia. Domnul Cojocaru s-a fâstâcit tot. Eu i-am cerut un ac de seringă. Domnul Cojocaru mi-a dat un ac de siguranţă... Era să-mi facă injecţia cu un ac de siguranţă.
   În casă au urmat discuţii categorice. Maia nu mai avea voie să mă ia cu ea la cucoane. Maia nu mai avea voie să mă ia nicăieri. Maia nu mai avea voie nici să-mi vorbească. Tata spunea că-mi spune numai prostii. Mama, probabil, era de acord, ţipa. A fost prima oară când maia l-a făcut pe tata în faţă, cretin. Eu aveam patru ani, eu voiam să mă mut cu maia. Zâmbind, maia mi-a spus: „ Lasă, maie, am să mă mărit cu un domn drăguţ şi toţi trei vom pleca de aici şi vom locui departe. Nandy, te-ai hotărât asupra vreunuia dintre peţitorii mei?”
   Am crezut că tata a înebunit, făcea spume la gură. Maia zâmbea.
   Nu mai avea voie să merg în camerele maiei. Mergeam oricum. Maia îmi povestea de Cornelia lui Lupu, de răbdare, de un nebun car îşi tăiase o ureche, de venirea cuiva de peste mări şi ţări pe Dunăre, apoi îmi spune să mă feresc de Mioara lui Zoana, să am încredere în nimicuri şi prea puţin în lucrurile mari, să nu las cuvântul să-şi facă de cap în capul meu, să-mi fac eu cât pot de bine de cap în capul cuvântului, să-mi respect părinţii, să iubesc oamenii. Mult! Mie mi se părea mereu că maia îmi spunea să mă feresc de Niţă Popa.
   Apoi, într-o duminică dimineaţa, maia a plecat. Noi eram în curte, pe verandă, mâncam orez cu lapte. Eu am intrat în camera ei, pe scaunul cu razem înalt de lângă uşă stătea un bătrân. Maia dormea. Am ieşit speriată şi le-am spus alor mei că în camera maiei se află un bătrân. Ai mei au intrat, mama a ieşit şi m-a dus repede în casă. L-am auzit pe tata urlând. Trei zile şi trei nopţi tata a urlat încontinuu. Era în august, nu lăsa trupul maiei să plece de la noi din casă. Nimeni nu s-a putut înţelege cu el, nici preoţi, nici doctori, nici neamuri, nici vecini. Rătăcit, cu barba mare, tata urla că este mama lui şi că n-o va lăsa să plece nicăieri. Că mâncase un ou pe zi ca să cumpere casa aia nenorocită. Că acum merită să rămână în ea. Lumea îl privea ca pe un nebun. Eu eram de acord cu tata. Doctorii spuneau că nu-şi puteau explica cum maia putuse rezista atâta fără morfină. Că durerile trebuie să fi fost insuportabile. Toţi erau de părere că maia plecase totuşi înainte de vreme. Că nu apucase să se urâţească. „ Cretinilor, urla tata, mama n-ar fi plecat niciodată urâtă. Mama a fost cea mai frumoasă femeie pe care a lăsat-o Dumnezeu!”
   Maia nu şi-a luat rămas bun de la nimeni. Trupul ei a rămas mai mult timp decât era nevoie în casa noastră. Nici zi nici noapte tata n-a dormit. „Ce mult te-am iubit mamă, ce mult te-am iubit!” În cea de-a treia noapte eu am visat-o pe maia. Era pe treptele casei noastre, era frumoasă şi fericită. Toate cucoanele din oraş au dus-o pe maia pe ultimul drum în rochii somptuoase de seară, împopoţonate cu aur şi cu diamante. A fost un cortegiu lung, au venit toţi barbaţii din oraş. „Nu se va mai naşte o altă femeie ca ea” spuneau. Tata plângea cu capul pe umerii peţitorilor. Am întrebat-o pe mama ce scria pe coroane. „ Rina Cara” mi-a spus mama.
  
   *
  
   Nu sunt pudică, nu mai sunt. Nu mai am probleme legate de cuvântul pulă, de cuvântul futai, muie, sugi pula şi mai ştiu eu ce. Se tot aud peste tot. Aproape nu-mi mai spun nimic. Dacă un bărbat mi-ar spune „ sugi pula” cine ştie ce naiba aş înţelege. Sunt mai revoltată când oamenii îmi spun că sunt artificială sau insensibilă. Dacă toţi oamenii mi-ar spune: „Sugi pula” mi-ar părea aşa, ceva, ca o abracadabra care nu mai înseamnă nimic. Aceste cuvinte nu mai au nici o vrajă. Nici rea, nici bună. Într-un fel este bine! Oamenii au început deja să se jignească sau să se excite cu altceva. La vremuri noi, nevoi noi. Pe mine, de multe, ori, cuvintele „sugi pula” mă trimit cu gândul la o adresă. După părerea mea, un barbat ar trebui să ştie să scrie despre pula lui. Mai ales dacă este scriitor. Nu mai sunt pudică, nu pot însă să nu observ insistenţele, neconcordanţele. Îmi amintesc de filmul acela în care un aşa zis artist plastic era apucat bine de doi zdrahoni de body-guarzi, înmuitat în vopseluri şi aruncat pe pereţi. Bineinţeles că ieşea ceva. Totdeauna iese ceva. Şi, dacă se ţine cu tot dinadinsul, există şi interpretări. Oamenii s-au născut cu mania interpretărilor.
   Am citit o carte în care o tânără femeie are pe parcursul întregii cărţi o conversaţie telefonică în care spune în fel şi chip că vrea să sugă pula. N-am nimic împotrivă, multe femei ar vrea să facă asta, multe femei ar dori să spună asta, dar totuşi, trebuie să se întâmple ceva înainte, după, cândva, cumva, poate chiar să o sugă naiba o dată şi să conştientizeze ceva. Nu poţi să sugi la infinit pula şi să nu conşientizezi nimic. Este ca şi cum ai fi poştaş, mergi, dai la fiecare locatar în parte corespondenţa apoi îi sugi pula, sau altceva, ce are. După posibilităţi. La două, două săptămâni iei salariul. Ai supt pula şi n-ai simţit nici o bucurie. Mai mult, nici ăia care au aflat că ai făcut-o n-au nici o bucurie. Şi asta este oarecum trist. Oamenii se bucură totdeauna cănd află că cineva suge pula cuiva. E, aşa, un fel de voyerism de audiţie. Am citit rânduri întregi despre nu ştiu cine care linge păsărica nu ştiu cui. Mie mi s-a părut că i-o linge cu forţa. Pe unde stilistic lucrurile stăteau mai bine, mi s-a părut că ei nu-i păsa, iar el vroia să fie privit. Asta înţeleg eu prin perversitate.
   În rest, pulă, muie, futut, lins, spermă, flegme, puroi, viscere desfăcute... parcă suntem la fabrica de combinezoane destrămate, la atelierul de ciorapi remaiaţi. Muie sună deja mai banal decât muls. Vine o vreme când nici să fii maniac nu mai poţi. Că nu mai are nici un haz dacă nu mai este nici o oprelişte...Cam acelaşi lucru şi cu manierismul... Dar despre asta altădată. După ce îmi ies din cap cuvintele: pulă, flegmă, sânge,  păsărică, muie.
  
   *
  
   Deea este prietena mea imaginară. Este frumoasă, inteligentă, sobră şi discretă. Într-o zi ne-a făcut o confesiune uluitoare. Mie şi altor prieteni imaginari de-ai nostri. Nici unuia dintre noi nu ne-a venit să ne credem urechilor. Ne priveam unul pe altul inmărmuriţi. Deea fusese într-o zi în parc, stătuse pe iarbă. Văzuse adolescenţi pe role şi avusese o fantezie. Ar fi vrut să se dezbrace complet şi să se întindă pe iarba. Acei copii să se fi apropiat şi s-o fi privit cu uimire. Atât. Ea ar fi vrut ca niciunul dintr adolescenţi să nu fi văzut până atunci trupul gol al unei femei. Poate, în tot acest timp, ea ar fi citit o carte.
   Am întrebat-o pe Deea :
   - Deea, dacă tu ai vrea să scrii o carte, cum ai scrie-o?
   - Ştii, mi-a răspuns Deea, ori de câte ori îmi aprind o ţigară mă gândesc că ar fi posibil ca într-o zi copiii mei să vrea să mă imite. Atunci, trag două fumuri şi-o sting imediat.