Poetă şi poet

    Ioana Nicolaie şi Dumitru Bădiţă au venit în faţa cenaclului Euridice înconjuraţi de aura lor de tineri poeţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Ioana Nicolaie s-a afirmat treptat încă de la primul volum, „Poză retuşată”, unde se distingea o voce poetică bine conturată. Volumele publicate ulterior, „Nordul” şi „Credinţa”, au propulsat-o între autorii de poezie care merită nu doar atenţia ci şi încrederea cititorilor. La Euridice Ioana Nicolaie a citit un grupaj strâns sub titlul provizoriu de „ecograme”. A doua lectură a serii l-a adus în arenă pe Dumitru Bădiţă care, după aventurile studenţiei petrecute la Sibiu, este stabilit de multă vreme la Bucureşti, unde afirmarea sa din punct de vedere poetic a intrat într-un con de umbră.
    Octavian Soviany îşi confirmă reputaţia de deschizător de cenaclu şi acceptă invitaţia lui Marin Mincu de a vorbi încă o dată primul. „Poemele Ioanei Nicolaie îmi amintesc de Adela Greceanu sau de Eliza Niculăilă, fiind texte ale unei aşa numite cvasiliteraturi, dar viziunea Ioanei Nicolaie este diferită. În aceste poeme avem de-a face cu o lume eviscerată care începe să se transforme până când totul ajunge să fie construit din carton. Se poate sesiza o anumită oroare de visceral care dă naştere unei viziuni sterilizate. Într-un mod paradoxal până şi gravidele ei par să fie sterile, par mai degrabă nişte manechine...”, consideră autorul Textelor de la Monte Negro. „Poezia lui Bădiţă m-a derutat puţin, dându-mi sentimentul că face o trecere în revistă a istoriei poeziei româneşti. Cred că Bădiţă nu şi-a găsit încă vocea proprie şi este în căutare. Senzaţia mea la lectură a fost că în textele sale există încă prea mult balast”, a încheiat Soviany.
    Paul Vinicius intră cu o gafă legată de calitatea de poetă/domnişoară a Ioanei Nicolaie şi este amendat imediat cu ironie de Marin Mincu. Vinicius expune un crez personal cu privire la poetica Ioanei Nicolaie: „Eu nu cred că tot ceea ce face un om poate să dea mai mult decât o poezie leneşă...” „Poezie pe care o saluta Ion Barbu în cazul lui Arghezi şi al lui Ion Pillat” completează Marin Mincu. Paul Vinicius continuă: „poetul din această seară vede lucrurile din avion şi, de fapt, ar trebui să le vadă prin lupă. Puţină filatelie nu i-ar strica şi vreau să-l rog ceva: renunţă să mai cadenţezi atât!” Elena Pasima acceptă că din poezia Ioanei Nicolaie „lipseşte tensiunea, dar aceasta nu este o problemă. Iar al doilea poet al serii a fost... teribil! M-am amuzat foarte tare... Asemenea tâmpenii n-am mai auzit!”
    Invitat să-l apere pe poetul căruia a anunţat că îi va publica un volum la editura Vinea, Nicolae Ţone atrage atenţia asupra lecturii foarte defectuoase pe care a avut-o Bădiţă. „Cu toate că el caută încă să îşi stabilească o voce proprie, cred că este de remarcat ironia din spatele textelor sale. Unele texte au chiar o cheie suprarealistă”. Despre poezia Ioanei Nicolaie, Ţone este însă mai entuziast: „Ea vine cu un exerciţiu extraordinar!”
    Revenind la discuţia deschisă pe marginea poeziei leneşe, Alexandru Matei preferă să îndrepte discuţia spre o poezie rece, singura posibilitate de a clasifica textele Ioanei Nicolaie drept o poezie fără tensiune. În ceea ce-l priveşte pe Bădiţă, „acesta a început bine şi s-a stins pe parcursul lecturii, în mod paradoxal, tocmai prin eforturile exagerate de a inflama discursul. Am avut impresia că nici el nu ştia dacă să se amuze sau să facă ceva serios. Uneori devine vulgar ori grotesc fără să vrea.”
    Ştefania Mincu vine după o lectură foarte proaspătă a volumului „Nordul” al Ioanei Nicolaie. Iniţial ne spune că impresia este foarte proastă dar pe măsură ce argumentează se întrevede o anumită satisfacţie a criticului, care îşi păstrează ca refugiu al scepticismului doar şansele minime pe care biografismul le are din moment ce acest demers este în permanenţă pândit de riscul narcisismului şi al proclamării subiectului ca miez al lumii. „Poezia biografică trebuie să alunece spre epic”, consideră Ştefania Mincu.
    Ca vorbitor „impresionist” Miruna Vlada încearcă să convingă auditoriul cu privire la „confruntarea fiziologică pe care o poţi avea cu un text. Din această perspectivă, sintagma esenţială a grupajului prezentat de Ioana Nicolaie este <În această clădire se mai nasc şi copii>. Domnul de la Sibiu a prezentat o poezie foarte inegală şi luarea în derîdere a clişeelor nu îmi provoacă astăzi nici o bucurie.”
    Adina Zorzini vede „o expoziţie de tablouri în poemele Ioanei Nicolaie, însă modul în care este făcută descrierea acestor imagini sugerează o naştere, un travaliu continuu. Pe de altă parte eu simt un fel de mână a lui Josef Mengele, medicul-criminal care traumatizează. În ceea ce priveşte parodia nu cred că este de dispreţuit atunci când este făcută cu talent”. Cum până în acest moment se făcuseră câteva referiri discrete la biografism, Cecilia Ştefănescu punctează: „nu este numaidecât vorba de scrierea unui jurnal cât de felul în care sunt redate anumite secvenţe. În fragmentele citite, Ioana Nicolaie pare să vadă lumea printr-o lentilă care deformează. Cât despre monotonia textului, cred că este o lene a cititorului nu a poeziei atunci când nu este sesizată fierberea intensă din text. Poezia citită de al doilea scriitor din această seară nu este făcută pentru mine.”
    Dan Iancu este cât se poate de sintetic în intervenţia sa: „Universul construit prin conjuncţii în poezia Ioanei Nicolaie se încheagă ca un sistem. La Bădiţă este interesantă vivacitatea textului.” Mitoş Micleuşeanu remarcă asociaţia care i-a fost provocată aproape involuntar între tematica poemelor citite de Ioana Nicolaie şi un experiment cu LSD făcut de un psiholog care a reuşit să clasifice stadiile de regresare prenatale pe care le provoca stupefiantul. Pentru Florin Anastasiu poezia Ioanei Nicolaie este „extrasă cu forcepsul din Silvia Plath” găsind, în schimb, mai pe gustul său lectura lui Bădiţă. „Ambiţia de a se lăsa format de lipsa de formă pe care o are poetul o găsesc de bun augur”.
    Pentru a stinge discuţiile care reveneau iarăşi şi iarăşi la termenul de „poezie leneşă”, Alexandru Condeescu plasează poezia Ioanei Nicolaie pe poziţia unei dezvoltări foarte convingătoare ce porneşte dintr-o viziune. Condeescu găseşte drept remarcabilă trecerea care îi reuşeşte Ioanei Nicolaie atunci cînd îşi propune să facă o trecere dintr-o realitate joasă în viziune poetică. Al doilea poet, crede directorul Muzeului Literaturii, a provocat o confuzie prin asocierea unei poezii a realului cu un stil jurnalistic.
    Marin Mincu încheie seara cu mulţumirea că a putut să strângă o dată în plus la Clubul Euridice păreri avizate şi texte poetice provocatoare.

Răzvan ŢUPA
 

Despre poeta Ioana Nicolae (n. 1974) am scris o cronică în revista Luceafărul cînd i-a apărut volumal Nord, remarcînd vigoarea frustă a unei biografii marcate de topografia Nordului (transilvan), ca spaţiu existenţial şi literar. În ciclul „Ecograme” se simte o avansare a discursului de la un cadru exemplar neoexpresionist către intimitatea unei feminităţi frustrate, predominînd descrierea „prozaică” a unor reacţii anodine, induse de insignifianţa cotidianului. Ea realizează astfel „ecografia” realului, înscriindu-se în linia poetei douămiiste Doina Ioanid care „prozaicizează” la fel discursul, reducîndu-l la fotografierea neutră prin unele „flash”-uri epicizate. Autoarea Nordului este o poetă autentică pe care o salutăm în cenaclul Euridice. (M.M.)
 

Ecograme

Vecinii umblă liberi prin casa noastră. Ştiu când ne întoarcem de pe-o parte pe alta în aşternut. Ştiu cînd rotim cheia în broască. Ne aud bîrfele şi le depozitează în lift. Uşile-s bomfaiere cu dinţii ştirbiţi. Clămpăne toată ziua, de parcă-n ţîţîni ar pîndi fotografi. Cîteodată mă chinui să astup o gură căscată în perete. Sforăie. Buzele-i sunt moi, din griş rozaliu. Casa întreagă e un halat proaspăt clătit în clor. Din marginile înflorate îmi pot face cravate sau cordoane strînse pe burtă. Stau într-un bloc ca într-o cataramă de plastic. Vecinii îşi uită dîrele de gaz şi naftalină. Aşa mă prefac că nu-i recunosc. Fac curat într-un singur cotlon.

Am cumpărat lubeniţă de la un copil cît o pungă neagră. Casele s-au rupt şi au curs încetişor pe maidane. În crăpături, sîmburii clipeau vivace sub tălpi.

Holul şi-a pus o proteză din muşama şi fotolii. În spaţiile goale, o rochie murdară şade turceşte. Slăbănoagă, răsfoieşte cu manşete bărbăteşti cărticele. Sub peruca de praf e un cucui ca un creştet de cap. Paginile se deschid lent în orbite.

În stativ, fiolele sorbeau sîngele proaspăt. N-am leşinat. Pe perete se ştergea un cadran din zorele. Vorbele erau din seringi şi afişe. Începeam să trăim într-un cabinet creponat, foarte steril. În mănuşile albe, pieliţele-şi făceau cu timpul găleţi. Acul pocneşte, acul e un drum, poate sticlă. N-am leşinat. Halatul are rame moderne şi-n el vata cu spirt îşi pune cîrlionţii prea roşii. Fiolele cască pline-n stativ… Suntem miniaturi fără braţe, fără unghii sau umeri. Unde-i spitalul în care nu se fac analize?


gravidele stau aliniate-ntr-o sală, cu spatele drept, cu îmbrăcăminte textilă şi ciorapi pregătiţi să sugrume varice. De la o vizită la alta vin cu geamantane mai grele. Sub maieuri duc fundiţe şi rafturi, şi peste ele glazură!…

Greaţa e o forfecuţă din inox, foarte, îngrozitor de lucitoare. Greaţa e din pisoi cu ochii scobiţi, catifelat răsturnaţi în scrumieră. În loc de trup am carii şi ciocolată. De aceea mănînc, ronţăi, înfulec, mă-ndop. Seara e cît o sută de zile şi zeci de piedici se răstoarnă cu tendoane metalice. Nu mai lupt. Trăiesc într-o măduvă ca-ntr-o ilustrată. M-aş uita doar la mortar şi constructori.

Vecinii de vizavi îşi iubesc adidaşii mai mult decît orice. Îi răzuie zilnic, îi usucă drăgăstos pe pervaz. Olanele sunt vii de-atîţia porumbei… Pe furiş, se-apropie de oaspeţi, de noi.
stomacul mi-e de-acuma prea mic: o taşcă scîlciată de poştaş.

Cînd vine boala, oamenii se rotesc de parc-ar fi întorşi cu cheiţa. Dispensarele pornesc singure într-o parte şi alta. Drumurile ajung galbene şi din fundaţii scapă acetona. Viaţa e simplă, unsă ca un motor. Îi lipseşte elicopterul care s-o ducă într-un mare oraş. Oamenii sunt din liţă risipită în ploaie. Se topesc sporadic, unii atât de aproape de alţii.

Plimbarea e un fir de aţă, prins bine pe fundul unei sticle. Uneori sună a gol, alteori e doldora de mărunţiş şi cartoane. Pe traseu sunt chioşcuri de ziare, arar şi librării… Popasul de azi e o amandină, cu miez sulfuros. Mă întoarce pe dos şi totuşi nu suflu o vorbă.
unele cofetării par groaznic de triste. Au mese vechi, de pluş şi lemn, şi cîte-o vînzătoare parcă descleiată. Lipiţi de scaunele rotunde, nu ştim unde să punem restul. E ca şi cum ne-ar zornăi-n rotule, mult după ce-am ajuns acasă.

E treisprezece şi marţi. Cerul Bucureştiului e un hopa-mitică uluitor… Are smalţul sărit şi-a învăţat să zacă pe-o parte. La doctor am fost mai înainte:
într-o sală din pîine prăjită şi ardei stors, ofilit

să stai pironit într-un loc e ca şi cum ai citi un singur ziar de scandal
să rămîi pe un scaun e ca şi cum ai fi lihnit într-un galantar cu mezeluri
să fii în sala de aşteptare e mai rău decît un portar în rezervă joci numai meciuri de probă.

Pe scaunele moderne aşteaptă multe gravide. Tinere, plăpînde, cu ochi înfundaţi, ridate sau temătoare. Pantofii cu toc sunt pomana picioarelor lăsate în urmă. Gravidele-s egale, lunile-n avans nu-nseamnă nimic. Paloarea şi răul zdrăngăne şi în cercei. Totul e ieftin, cumpărat de la colţ. Gravidele fac de gardă într-un şir armonios: fără urgenţe, fără forfotă, cu medalii pentru tăcere. În pliante-i scris cum să scapi, să eviţi, să scoţi de acolo ce-ţi pare străin: Începe devreme, dar fii deşteaptă. Cu Marcilon, totu-i o.k.!

Doctorul meu e-un bărbat cu zeci de paciente. Nu-şi termină ziua, consultaţiile-s gogoşi cu aluatul răsfrînt. Nu are program, e treaz mereu, un cabinet şi-un spital totodată. Zîmbeşte, mă-ntreabă: nu, nu-s medic, nici slujbă nu am. Mă bîlbîi, el pare grăbit. Acid folic, analize, fier, calciu…
mă dezbrac repede, mă urc sus…, dar cum să m-aşez?
cînd totu-i pe fugă, ruşinea te aşteaptă să ieşi din clădire
o reţetă de doctor e aidoma unui portret de sugar
situaţiile sunt aşa şi aşa şi nu poţi decît să fii de acord.

Ploaia-i din toţi oamenii ştiuţi, îi adună minusculi, îi ferchezuieşte în grabă. Ropotele-şi fac din fundaţii cîrlige. Nu sunt niciodată lucidă.
Mut muşcatele într-un loc mai ferit. Pe ultima vertebră a spinării, cu un vag disconfort. În toate apartamentele, bătrîneţea dă în clocot. Scările-s înspăimîntător de pustii. Dacă o siluetă se desprinde de pe palier, trage din zidărie şi umbra.

Oamenii nu se salută aici. Cei tineri sunt burdufuri înţesate cu treburi, iar adolescenţii trec de parcă ar fi morţi de sete. Undeva în subsoluri curg rîuri amnezice…
apa din care creşti e vopsea şi primejdie: o fierb, o trec printr-un filtru, o raşchetez de calcar şi plumb.

Şi sunt atît de cuminte. Singurătatea-i cînd nu mă aud, cînd nu te aud. Stăm într-um omuleţ şters pe jumătate cu guma. Aşteptăm.

îmi caut identitatea; e-n sertare, şi-n fişe, şi-n doctori; trec pe un cîmp din reziduuri de morgă îmi scot din obraji pansamente uscate; cel mai greu e cînd nici nume nu ai.

Trăim într-un fel de rîntaş, cu mirodeniile sleind intersecţii, alei… În fiecare zi punem la cale plecarea. Însă vorbele au de jur-împrejur vizuine. Uimiţi cercetăm staţiile de metrou, gările…

un cîine de rasă înfulecă un pisoi jigărit şi străin; fălcile-i sunt cît o curte, cu antene şi stîlpi.

Gravidele-s ecograme, anestezii, spaimă şi spaimă, sticluţe cu sînge. Se recunosc de departe, chiar dacă e iarnă şi cămăşile-s suple, cu talie.

Sporovăim. Disecăm fragmente, alte fragmente. Feţele toate-s identice. Brusc ştim că suntem ascultaţi, că şi muşchii pot fi un fel de timpane. N-avem recomandări, ne năpădeşte ruşinea. Cît de ignoranţi suntem, ce plini de sine!

Nu mă simt grasă, nici slabă, doar că blugii nu-mi sînt de folos. Am ajuns elegantă şi grozav de serioasă. Încep să ocup un alt trup.

Foşnetul unui fir de păr intră prin degete. Ghemul de haine sugrumate-n maşină scuipă poleieli albe. Oare alţii ce-au mîncat între timp? Cît de multe ocări suferă un vas de toaletă!

 

Iată ce n-aş putea suporta:
o haină sintetică electrizînd un dulap
o felie de pîine înmuiată-n pateu
plăcinta cu brînză, un litru de apă,
ceaiul şi sucurile,
piatra din pere, spuma din lapte
scările blocului pe care n-am cum să urc
punctele negre pe un umăr de fată
zeama atîtor legume înainte întregi,
fraţii mei micşoraţi într-un vis
bărbatul gras de la magazinul de carne
 

el cere: ceafă, şase bucăţi, un kilogram de rinichi, un kilogram de ficat, cîteva inimi

Picioarele îmi par atît de subţiri. Bat în ele şi sună-a ceramică.

În blocul acesta sunt mulţi morţi. Intră-n apartamente în haine de stradă. Un palier e gata făcut din bocitoare şi laviţe. E şi o cruce frumos lăcuită. Şi totuşi nu se aude aproape nimic. În blocul acesta se face pe furiş curăţenie. Femeia de serviciu se vede o singură dată. Cînd poate clopotele bat pentru zori.

Amurgul iese din ciori cusute una de alta. Cîrîie… Măruntaiele-i cad peste parcuri, cartiere. Fac echilibristică pe o pistă. Ştiu că alături sunt munţi de ghidoane, cauciucuri şi luciu de lanţuri. Pe dinăuntru duc o galerie pentru artişti nou-nouţi.

Cadavrul de azi a fost groaznic, zice o fată, ăla de la grupa cealaltă era frumuşel, saltă frizura ei roşie. M-am descurcat, doar „şanţurile” n-am ştiut să le fac. Şi soarele e de-acum un geam în troleu.

Ştiu străzi din cabinete dentare. Dacă treci pe aproape, dinţii capătă lustru. Dacă te-ncumeţi pe ele, plombele sunt aşchii acide. Intru în încăperi ventilate, merg spre cuiere încropite din ace. Ici, colo asistentele se uită prin mine ca prin flacoane. Cînd scap, mă tem să nu alunec sub prima maşină. Coşul cu deşeuri periculoase îmi e un fel de rucsac.

Mă simt bine, da, spun mereu la telefon, nimic în afara simptomelor ştiute, nu e o boală, e ca şi cum te-ai tot poza în dulap, e obişnuit, translucid…, sau ca şi cum ai lua un premiu, pe care ţi-e groază să-l duci pînă acasă.., la cumpărături sunt sacoşa, mă milogesc de alţii să mă scoată la aer…

sunt bucuroasă şi n-am de ce să mă plîng
uneori dansez să văd cît se poate
vintrele au ajuns un arc din mai multe pachete
şi dacă mă-ntind prea dreaptă în cadă
scurgerea e un lac plin de înecaţi

Cuminţenia e când dormi şi dormi într-un aşternut de degete ce se urăsc pe tăcute. În loc de palme au crescut valize verzi de soldat. Cuminţenia e cînd o iei pe străduţe şi-s multe grade în minus. Îţi pari un fel de palton, o pălărie subţire mai sus de urechi.

uneori mă uit către mine groaznic de trează lunile rămase îmi sparg măselele-n maxilare, gingie; braţele-mi sunt clei şi totuşi mobilele trebuie atent curăţate; e-un loc anume pentru obraji şi gîturi fardate.

pot fi zăpada din super-magazine, senzorii defecţi de la uşi, scările rulante din fustele scurte, crăciuniţele vînzînd un singur bloc de desen; cer tocuri de probă şi-n raion încep căderi de curent.

Gravidele au vîrsta bătăilor repezi de inimă. Au ochi de hîrtie şi umflături strînse în degete. Stau pe scaune cu spătar, hainele-s sărace, banale. Gravidele-s un chioşc în care nu se vinde nimic. Cremele de faţă mustesc în cizme, pantofi. Peste chipuri sarafanele au nasturi din pori. Se uită la tine prin celofan albăstrui.

gravidele sunt de-un fel: au chef de vorbă, par vesele, fericite, n-au mers de raţă, n-au nici edeme, analizele stau ghem în genţi pastelate, au faţa limpede şi-n piele butoni de lumină
sau de alt fel: cu veştminte maron şi vergeturi ca gropi în trotuare, cu mersul greoi şi cleşti de durere, cu pete adînci în oftaturi şi hotărîri grozav de sfioase.

gravidele fac cadouri, par numai atenţii, pachete colorate; sunt deja amprente pe-acelaşi tablou: au foşnete elegante, şi plicuri cu bani, şi băuturi păstrate grijuliu în sertare;

cînd liftu-i stricat excursiile le sunt cu şapte etaje

gravidele-s un text pe care alţii îl tot descifrează în partea ascunsă a scenei, aşteaptă.

de fapt totu-i pe faţă, spune una, e pictoriţă, cînd nu ai pe unde s-apuci, să fii pregătită! Dolari şi euro, anestezie, moaşe, doctori, vezi şi tu cum şi la cine, injecţii, asistente! Dacă întrebi, îţi spun chiar ei ce s-aduci, cît să dai…

încrederea-i schelet moale, ţi-l procuri cu greu şi poate fi fals. Faci economie la spaimă, îţi iei siguranţă pe credit.

Gravidele intră-n cabinet, de parcă ar păşi prin ochelari negri de soare. Vîrstele le sunt săptămîni, calendare. Le-adună atent din chiuvetă, le prind cu bolduri şi frici croşetate în casă. Sub duş e bine, speli lunile scurse, respiri gheaţă.

noi nu vom fi niciodată aşa, şopteşte una, e pictoriţă kilometri de pînză, macazuri de tren. Aşa chiar îţi pierzi orice loc.

gravidele-s fac rost de muzică lentă şi ochi cu strabism

Ăsta-i un pluton gata pregătit pentru NATO, rîde un bărbat. Gravida lui aduce puţin cu-n cîntar. Astea-s foste femei, turuie soţul, uite cît seamănă… Deja şi-au pus uniforme…

O vecină soprană face vocalize pe zeci de paliere. În zori ies pe balcon să nu mai aud. Lumina-i strecurătoare pe o mulţime de case.

În vis sunt neagră şi roşie, cu coapse resemnate de sînge. Trebuie să ajung neapărat la spital, trebuie să chem o salvare. Cum nu e nimeni pe-aproape, mă subţiez ca fideaua. În sala de Urgenţe uneori vin pe lume copii.

O fetiţă cotrobăie prin sclipici, lănţuguri purtate, un medalion atins de trecut. Degetele-i atîrnă-n inele. În pantofii cu toc stă ca şi cum ar suna interfonul. Ferite de alţii, chiar ne jucăm… Ea-i vrăjitoare şi prinţul ce-ar trebui să mă scape-i hărtănit într-o clipă.

De cînd eşti aşa mare, mă-ntreabă,
nu ştiu, de-o vreme ascund sub cămaş-un copil;
eu cred că-i fetiţă, îmi spune,
nu chiar, l-am văzut, e băiat…
de ce e băiat?
nu ştiu, aşa vrea, aşa creşte
nici vorbă, e băiat, fiindcă Doamne, Doamne s-a odihnit puţin şi la voi pe tavan…